Posts Tagged ‘Nora Grosu blog’

Singurul lucru care m-a inspirat sa scriu ceva cat timp am fost la mare, este un articol din revista Elle pe care o citeam plictisita noaptea la lumina unui bec de la Expirat.
E un articol in care o tipa vorbeste despre prietenele ei, despre prietenie in general si de cate feluri este ea. Si citind asta am inceput sa ma gandesc la conceptul de „cea mai buna prietena/cel mai bun prieten”. Sunt multi oameni care nu au asa ceva si mie tot timpul mi s-a parut ceva incredibil sa ai doar multi prieteni, dar nici unul sa nu fie cel mai bun. E o relatie destul de diferita de restul relatiilor si de care eu am avut nevoie mereu, si am avut si parte. Drept urmare, din cele mai indepartate amintiri ale mele, nu a existat nici o secunda in care sa nu am pe cineva pe care sa numesc cel mai bun prieten. A fost foarte dragut ca articolul ala m-a facut sa imi aduc aminte de fiecare cel mai bun prieten in parte, in ordine cronologica.

Prima prietena cea mai buna a fost Iulia Dumitrescu. O fata din Galati, cartier Tiglina 3, care statea la blocul din fata blocului meu. Ne iubeam tare mult si eram toata ziua afara impreuna. Nici una din noi nu era genul care sa se joace pe covoras facand hainute pentru papusi. Ea era mai baietoaica, tot timpul cu vanatai pe picioare si bubite cu coaja capatate din numeroase expeditii imposibile in copaci, gropi, scari, leagane, iar pasiunea mea cea mai mare era sa ma joc cu personaje imaginare, sau sa ii pacalesc pe copii ca sunt vrajitoare sau ca acele personaje chiar exista dar noi nu le vedem.
Ne faceam cu mana de la geam din casa si uneori dormeam una la alta iar seara povesteam chestii interesante despre baieti si ne intrebam oare cum e sa te pupi pe gura.
Am avut parte de bucurii, distractie si… anotimpuri scaldate in soare 😛
Prietenia noastra a durat de cand Iulia nu putea sa-l pronunte bine pe R, pana cand prin clasa a 6-a cand m-am mutat in alt cartier.
Mai tarziu, la liceu, Iulia a ajuns in clasa cu mine. Eram aproape straine dar asta nu ne-a deranjat pe nici una, fiecare stia ca ne-am schimbat in mod diferit. Ne intalnim destul de des din intamplare si ne bucuram si vorbim lucruri obisnuite de oameni mari.

A doua cea mai buna prietena a fost Cristina Iovita. Era un fel de bagaboanta clasei (sper sa nu ajunga sa citeasca asta : ))) ) Era singura care in clasa a 5-a fuma, purta „troape” (adica un fel de platforme), chiulea de la ore, venea lejer cu temele nefacute, lua 4 la teza si radea, era prietena cu baieti din clase mai mari, se machia, purta pantaloni mulati si fuste scurte, statea in ultima banca pentru ca asa voia ea, copia la lucrari, mesteca guma in timpul orelor si facea baloane pe care le spargea cand profii erau cu spatele.
Era singura pe care o vedeam ALTFEL din clasa, si toate lucrurile astea rele ma atrageau foarte tare. A fost cea mai buna prietena timp de 2 ani. Nu a fost o relatie apropiata si de suflet iar eu eram in umbra ei ceea ce nu prea imi placea, dar sa fiu in umbra ei inseamna in mintea mea sa ii umbresc pe altii la randul meu :))) asa ca merita. Ne-am distrat destul de bine impreuna.

A urmat apoi Alexandra Manole. A fost o trecere subtila intre cele doua. Ea a fost genul de fata cu care radeam pana ne pisam pe noi (la propriu), ne spuneam cele mai dubioase secrete, ne citeam jurnalele una alteia, ne faceam veacul prin internet cafe-uri, si spre deosebire de ce relatii avusesem pana atunci, cu ea incepeam sa fiu apropiata. Era si timpul, incepusem sa cresc. Alexandra a fost genul de prietena pe care am cunoscut-o atat de bine incat atunci cand ne-am intalnit dupa 5 ani, era ca si cum trecusera 3 zile. Era schimbata complet, dar o cunosteam la fel de bine.
Era fata desteapta si descurcareata, care retinea lectiile la orice materie doar din ce auzea in clasa, printre multe hohote de ras si teancuri de biletele cu prostii pe sub banci, poezii despre baieti, fituici. Avea un raspuns la orice intrrebare pusa.
A fost primul prieten adevarat, primul om in afara de familie care mi-a spus “te iubesc”.

Mircea Tofan
Mircea e rocker de cand il stiu. Inceputul prieteniei a fost in prima zi din de scoala din clasa a 5-a, cand am intrat din greseala la toaleta baietilor si m-am intalnit cu el. De atunci, pe masura ce treceau anii, s-au adaugat intamplari care intr-un final au dus la o prietenie foarte greu de uitat.
In clasa a 6-a incerca sa ma convinga sa ascult Vita de Vie – Rahova, iar eu ascultam din politete si pentru ca incepusem sa nutresc pt el sentimente, mai… profunde decat prietenia.
Cu el am dezlegat misterul „oare cum e sa te pupi pe gura”, eram tare indragostita dar prea mici amandoi ca sa se poata pune problema de relatii, asa ca am vorbit ceva in fata unui internet cafe din Tiglina si am stabilit sa fim prieteni buni.
La el acasa se intamplau multe betii memorabile, avea o casa plina de carti, CD-uri originale, postere, si niste parinti foarte de treaba.
El era copilul care citea Marx si Cioran (si multe altele pe care eu nici acum nu le-am citit) in timpul orei de religie, la el am ascultat prima data (in unele cazuri si ultima) unele trupe pe care si acum le asociez cu el. Am sa le enumar pentru ca mi se pare amuzant sa imi amintesc de unele nume din aceasta lista: Sepultura, Korn, Iron Maiden, Soulfly, Slipknot, Nirvana, Prodigy, Altar, Pantera, Alice in Chains, Cannibal Corpse, Negura Bunget, Dimmu Borgir, Cradle of Filth, Burzum, Children Of Bodom, Mayhem, Taine, Crematory, Deicide, si multi altii. Primele 11 din lista au ramas sa zicem in playlistul vietii mele, pe restul le confund inca intre ele. Scuze, Mircea 😀
Sa revenim. Mircea era singurul cunoscut de-al meu care scria poezii (in stil Nichita Stanescu) si inca mai am caietul in care sunt scrise.
Era cel mai dur dar si cel mai sensibil. Putea sa iubeasca o formatie sau un om, pana la infinit, si cand zic infinit ma refer la un infinit “mai infinit” decat infinitul meu de atunci.
Cu el faceam tot felul de expeditii in locuri dubioase, prafuite, si parasite din Galati. El m-a invatat sa sar gardul si m-a dus la un atelier (parasit, cred) al unui artist plastic celebru pe care nu mai stiu cum il cheama. Mergeam acolo impreuna cu el si inca cativa colegi cam o data pe saptamana si gaseam tot felul de lucrari, obiecte, creioane, culori. Ne uitam la ele ca si cum ar fi fost niste comori secrete despre care doar noi stim. Sau ma rog, asta era atmosfera generala. Plus suspans.
El m-a invatat sa ma duc la concertele trupelor din Galati. Sa vedem daca imi amintesc… Hathor, Torment, ahh memoria imi joaca feste, dar mai era o trupa cu unu’ caruia i se spunea Secta.
Cu el eram cand m-am imbatat prima data (dintr-o bere, fireste)
Prietenia a incetat treptat. Asa cum se adunasera intamplarile frumoase, la fel s-au adunat si altfel de intamplari, pana cand am ajuns la scrisori pline de ura pe care nu le-am trimis niciodata, multe cuvinte spuse prea tarziu si lacrimi inghitite cu mandrie in sec. La un moment dat s-au terminat toate, am crescut, am amortit, si totul s-a transformat in politete. Cel mai reusit mod de a banaliza o relatie deosebita. Fir-ar a naibii de politete!

Liviu Diaconeasa
Cred ca e singurul baiat din lumea asta cu care am fost extrem de apropiata SI ATAT. Adica, da, se poate, exista prietenie adevarata intre o fata si un baiat. Am fost prieteni in aceeasi gasca multa vreme, dar a existat o perioada scurta foarte foarte misto, in care eu eram cea mai buna prietena a lui, iar el era cel mai bun prieten al meu.
Liviu era genul de prieten cu care radeam intruna din cele mai idioate motive (adica degeaba), era prietenul care facea o comedie copioasa din toate “dramele” vietii mele. Ma facea sa rad din aceleasi motive din care mie imi venea sa plang.
Era acel elev destept care nu invata niciodata, care se ridica in picioare si spunea razand “haha, n-am invatat nimic, puneti-mi 4, sau mai bine 3 ca sa nu fie numar par”
In general era omul pe care-l durea in pula dar punea suflet in tot. Mai ales in oameni.
Mai era de asemenea si genul de om care instiga la violenta – adica foarte multi oameni voiau sa-l bata :)))

Oana
Despre ea am mai scris, si oricum toata lumea ne stie. Am fost ca intr-o relatie de cuplu doar ca fara pupaturi si tandreturi, cine nu ne cunostea prea bine intreba daca suntem impreuna. Am avut o mare compatibilitate, evident nelipsita de unele chestii bolnavicioase.
Ea e cea mai buna prietena a mea din momentul in care mi-a declarat ca sunt cea mai buna prietena a ei, adica acum foarte mult timp. Am petrecut mii de zile impreuna non stop fara sa ne plictisim nici o secunda, pana de curand am imprumutat una de la cealalta mai toate obiceiurile, gesturile, expresiile, prietenii, intamplarile. Chiar acum un an am spus ca ma duc sa ma intalnesc cu X-ulescu, Oana a intrebat cine e omul ala, iar prietenul ei a intrebat socat “cum, exista oameni pe care Nora ii cunoaste si Oana nu??!!?”
Eram fetele alea doua care vorbeau tot timpul intre ele, iar cand ieseam cu multi prieteni ne asezam in capete opuse ale mesei special ca sa nu fim tentate sa ii ignoram pe ceilalti, dar de fapt sfarseam in a vorbi mult mai tare si ii deranjam pe toti, asa ca cineva pana la urma tot se simtea prost si ne facea loc sa stam una langa alta.
Oana era prietena care nu putea sa se abtina si imi spunea absolut toate secretele.
Suntem si acum prietene, intr-un mod ceva mai rece dar zic eu mai benefic, pentru ca ne luam doza de “suflet pereche” chiar de la… sufletele pereche.

Cristina Lungu
Cristina a fost tot timpul ca o extensie a Oanei. Cred ca asta e dez/avantajul fratilor mai mici. Si foarte bine ca Oana are o sora, pentru ca acesta sora era mult mai “jucausa”, tot timpul m-a facut sa ma simt confortabil, a ras la glumele mele cele mai idioate si la toate prostiile pe care le faceam, lucru pe care Oana nu prea il face pentru ca e mai serioasa din fire. Asta m-a apropiat de Cristina initial, apoi totul a venit de la sine – mult timp petrecut impreuna, multe cuvinte in care am crezut amandoua, povesti fascinante de viata, , , , .
Relatia noastra a avut de suferit datorita unei perioade de 13 luni, dar intr-un fel a avut si de castigat, iar povestea merge mai departe pana la adanci batraneti cand o sa ne strigam copiii prin curtea cea incapatoare “Cristina, Nora, Robert, veniti sa va spalati pe maini”

Nu mi-a placut niciodata in mod special cantecul asta, dar na, pentru prieteni ce nu faci…

watch?v=Y8i-t0llaeE

Vinerea trecuta am fost la un concert de aproximativ 2 ore cu Sarmalele Reci in clubul Sereno din Bucuresti. Este al 7-lea concert pe care trupa il sustine in acel loc in decurs de mai putin de un an.
Sereno este un club in care se joaca biliard. Cred ca e ceva cu preponderenta rock, pentru ca am vazut pe pereti poze cu Rolling Stones, Queen, Beatles si multi altii. Se mai fac uneori si evenimente, concerte sau DJ-iala. Adica, atunci cand te duci la concert, intr-o parte stau cei care vor sa asculte muzica, si putin mai incolo unii care nu au nici o legatura cu asta si joaca biliard, un pic stresati de zgomotul de fundal. De aceea, pana sa ajung acolo am avut ceva retineri, chiar pe drum ma intrebam „oare cum se simt oamenii astia sa cante de atatea ori in acelasi loc? cred ca e deprimant”

Noroc de melodia lor care se numeste Campion de biliard.
Dar e nevoie doar de primele acorduri ca sa iti iasa din minte orice gand, si orice judecata sa se transforme in fascinatie.
Dupa seara de vineri mi-am dat seama ca am atatea povesti frumoase cu formatia Sarmalele Reci… atat de multe incat nu am scris nici una aici. Acum am scris asa, cate una-alta, in nici un caz toata povestea pentru ca as ocupa prea multe pagini.
Pe scurt, ce m-a fascinat pe mine din totdeauna la aceasta trupa este imaginea pe care mi-am creat-o despre ei inca de cand aveam vreo 6 ani – genul acela de oameni care canta genul acela de versuri atat de greu de inteles pentru mine, pe care doar oamenii mari il inteleg, pe care de altfel ii si vad razand ironic unii la altii cand le asculta muzica. Nu prea inteleg de ce, dar tocmai de aia abia astept sa fiu mare, ca sa inteleg si eu.
Cand a venit vremea si varsta potrivita, am inteles ca am de a face cu o formatie foarte serioasa/haioasa/zbuciumata, care are si cealalta parte simpla si calduroasa, iar in combinatie iese un cocktail foarte reusit de experiente care te fac sa tot timpul sa mai vrei.
Poate ca nu e corect fata de nimeni sa afirm asta in zilele noastre, dar pentru mine Sarmalele Reci reprezinta exact muzica facuta dupa Revolutie, gandirea oamenilor de atunci, puterea trairilor si dorinta puternica de exprimare. Reprezinta chiar si putina lectie de istorie. Muzicala. Romaneasca.

Asa ca va spun, daca ati ascultat Sarmalele Reci prima data acum multi ani, pe caseta, in masina la tata cand va lua de la scoala, daca aveti impresia ca este o muzica pentru oameni mari, rockeri din aia batrani… ei bine asa este – sunt niste profesionisti in sensul acela atat de adevarat despre care poate uneori mai uitam ca exista in Romania. Iar acest lucru le da puterea de a trezi la viata fiecare celula din tine.
Si pentru ca tocmai spuneam ca nu e chiar frumos sa vorbesti despre trecut ca fiind cel mai bun, exista si noutati!

Ultimul album Sarmalele Reci se numeste HAOS.RO si este lansat in luna mai a acestui an. Acum cand ma uit pe el ma bucur sa imi dau seama ca piesele „Cocktail molotov”, „Mi-a facut tata firma” si „Vreau o viata” sunt deja cunoscute. Bineinteles, sunt si alte piese acolo, dar le las sa fie surpriza.

Albumul se va putea procura de la magazinele Carturesti si la Bastilia, dar cel mai sigur direct din locatiile concertelor.
In alta ordine de idei, ma bucur ca toata lumea care a venit cu mine la concerte de-a lungul timpului a ramas cu o impresie foarte buna si au venit si a doua oara, fara mine.
Cee ce va invit si pe voi sa faceti!

Sarmlalele Reci inseamna:

– 18 ani de carieră
– 8 albume pe piață
– mii de concerte
– Zoltan Andras – voce
– Emil Viciu – chitară
– Gabriel Drăgan – tobe
– Mircea Laszlo Horvath – claviaturi
– Vlady Săteanu – chitară bas
– Florin Dumitrescu – texte

Site oficial: http://sarmalelereci.ro/
Facebook: http://www.facebook.com/SarmaleleReci?ref=ts&fref=ts / http://www.facebook.com/SarmaleleReci/app_2405167945
Yahoo Group: http://launch.groups.yahoo.com/group/sarmalelereci/

Anul asta s-au implinit 2 ani de cand am lasat in urma cu totul obsesia, disperarea, stagnarea, evolutia, nebunia mea pentru Vita de Vie.
Albumul Festish, lansat pe 18 Martie 2010, a eliberat in mine un loc ocupat de Vita de Vie timp de 11 ani in mintea si personalitatea mea.
Vita de Vie a fost singurul lucru care mi-am dat incredere deplina ca ce fac e bine, ca deciziile pe care le iau fara o explicatie clara nu sunt gresite, si ca totul este posibil. Nu a fost singurul, dar a fost cu siguranta cel mai puternic stimulator pentru a face lucruri care la vremea aceea mi se pareau imposibil de atins, nebunesti si una peste alta, extraordinare, lucruri care m-au modelat si m-au facut sa fiu persoana care sunt acum.
Cand am ascultat Fetish, am ramas aproape socata de cat de rece putea sa ma lase, cate elemente repetitive ii gaseam, cat de putin inovator era. Am fost dezamagita de fiecare detaliu in parte, de la coperta si promovare, la titlu si fiecare piesa in parte. Am crezut initial ca nu am sa ajung sa retin vreun vers de pe acel material. Singurul motiv pentru care inca il ascult este ca, traind foarte intens momentul atunci, mi-au ramas imprimate in memorie imagini intregi cu primavara, imprejurimile si contextele de atunci. Si pentru ca e Vita de Vie. Dar totusi nu e.

Acest lucru, inaintarea in varsta, si acumularea de experiente proprii, m-au facut sa observ ca Vita de Vie nu mai e atat de sus fata de mine incat sa trebuiasca sa fac eforturi mari de autodepasire ca sa le inteleg muzica, si atunci am inceput sa simt nevoia de ceva mai mult, mai subtil, mai antrenant, mai la un alt nivel. Inca nu am gasit ceva care sa ma miste si inspire cu aceeasi putere cu care a facut-o Vita de Vie, asa ca locul acela a ramas liber.
In acesti 2 ani i-am pomenit in continuare dar ca pe ceva ce apartine trecutului, un trecut foarte frumos de altfel.

Iar acum…

Acum se anunta ceva nou, care ma face sa casc ochii si sa am acel sentiment de „ABIA ASTEPT!!!”

Un concert acustic cu ocazia caruia Vita de Vie sarbatoreste 15 ani
Este un proiect pe care Vita de Vie il pregateste de 7 ani. Nu stiu daca in acesti 7 ani au lucrat, au amanat sau au asteptat inspiratia, sau toate la un loc, dar cert e ca dupa atata timp nu prea are cum sa nu iasa ceva extraordinar.
Un concert produs 100% de Vita de Vie, care va fi inregistrat audio si video, cu 40 de camere.
Ca invitati speciali vor fi Alexandrina Hrisov, Tudor Chirila si Eugen Caminschi.
Din cate aud si din cate cunosc formatia, nu va fi un simplu concert la care se scot amplificatoarele din priza, ci va fi o noua abordare a fiecarei piese in parte, deci ceva cu totul nou, construit pe un fundal vechi, care va cuprinde cam toata istoria Vita de Vie din 1997 pana azi.
Ieri a avut loc primul concert, in Timisoara. Am ascultat o piesa filmata de formatie in timpul probelor si intr-adevar suna asa cum se anunta.

Eu astept momentul asta de si mai mult timp decat ei, de cand am ascultat Lucky Nights cu Timpuri noi, concert care se intampla in 1999, si m-am ofticat ca eram prea mica si inca nu aflasem de Vita de Vie si astfel am pierdut frumusete de concert.
Astept sa fie totul o mare surpriza.

Concertul va avea loc la Opera Nationala Bucuresti, pe 20 martie 2012, incepand cu ora 20:00.
Biletele se gasesc in reteaua Eventim- magazinele Vodafone, Germanos, Orange, Domo, librariile Humanitas, librariile Carturesti, Sala Palatului, Opera Nationala Bucuresti si online pe http://www.eventim.ro/ro/bilete/aniversare-15-ani-vita-de-vie-bucuresti-opera-nationala-323847/performance.html
Pretul biletelor este:
Categoria I: 70 lei
Categoria II:50 lei
Categoria III:30 lei

Omul cu Sobolani a lansat aseara albumul Retro. Am ajuns, ca de obicei, intamplator la concertul despre care am aflat chiar atunci pe loc ca e lansare. Nu am prea multe de povestit, nu a fost o seara iesita din comun, dar totusi un concert dragut si atmosfera misto.
Sunt cam impotriva coverurilor de obicei, de cele mai mule ori sunt facute gratuit, doar ca sa atragi public sau sa multumesti niste organizatori. In cazul asta sunt foarte incantata de initiativa lor. Apreciez mult faptul ca sunt facute dupa niste piese romanesti.
Apreciez si explicatia lor simpla si sincera: „Am ales ce muzica ne-a placut din acea perioada si am cantat piesele cum am stiut noi mai bine. Nu e vreun demers academic sau vreo judecata de valoare. E doar un ‘multumim’ respectuos pentru cativa oameni mari, care ne-au inspirat. Aceste cantece n-au fost in Billboardul american dar sunt in inimile noastre si asta e cel mai important.”

Acum cand ascult piesele, am starea aia de oboseala placuta pe care nu am mai avut-o de mult.

Cam atat despre OCS.

Celelalte piese:
Mondial – De va veni la tine vantul
Rosu si Negru – Pseudofabula
Phoenix – Lasa, lasa
Alexandru Andries – Cea mai frumoasa zi
Valeriu Sterian – Anotimpuri

Printr-o mare intamplare datorata Ofeliei, am ajuns vinerea trecuta la concertul aniversar ZOB 18 ani, in clubul Wings.
Nu stiu foarte multe detalii despre ei si chiar daca imi plac si le stiu aproape toate piesele, nu am fost cine stie ce fana. Vreau totusi sa spun cateva cuvinte.

Club Wings este unul dintre cele mai respectabile cluburi in care am fost de cand sunt in Bucuresti, este elegant si de bun simt, un loc in care vin oameni entuziasmati de concerte si de muzica, dar care totusi nu sunt adolescenti. Am vazut oameni de toate varstele la acest eveniment (ca si la altele tinute in acelasi loc), dar media de varsta cred ca era totusi 25-26 in loc de 16-17 cum este prin alte locuri.

Imi plac la nebunie concertele in care sala e plina dar totusi am loc sa duc tigara la gura fara sa ard pe nimeni, toata lumea danseaza da nu se impinge nimeni in mine, unde se face pogo dar din ala cu responsabilitate si cu bun simt – care prin urmare reuseste si sa transmita o energie chiar… pozitiva.

ZOB este o trupa foarte energica in concerte, si nu doar energica ci si pasionata. Cred ca am mai spus cu mai multe ocazii, admir foarte mult artistii (romanesti in special) care nu se lasa pacaliti de varsta. E greu sa repeti atatea acorduri si versuri timp de zeci de ani, dar daca esti destept si viu, iti dai seama ca niciodata nimic nu se repeta. M-am bucurat tare mult sa imi dau seama ca se poate – sa transmiti, sa inspiri, sa instigi, sa energizezi, chiar si dupa 18 ani sa fii la fel ca la inceput si sunt mandra de piesele care atata timp au ramas in picioare cum ar fi asta ->

Au avut o intrare in scena la fel de spectaculoasa ca si sfarsitul, in care au fost invitati pe scena toti cei care au fost alaturi de ZOB in acesti ani.

ZOB este primul concert de rock din viata mea, cand aveam vreo 12 ani si unchiul meu Iulian m-a dus la o petrecere PNL in Galati unde au cantat ei, Vank si Sarmalele Reci. Nu am sa uit niciodata concertul ala, cu atat mai mult acum, cand am auzit in concert piesa asta, pe care nu o mai ascultasem de atunci. E foarte linistitor si antrenant sa iti dai seama cum trece timpul si unele lucruri nu se schimba, ci doar evolueaza, si intr-un fel sau altul o fac impreuna cu tine.

Se va scoate un DVD cu concertul din Wings („pe care il veti downloada de pe net” :)) ). M-am gandit ca au fost asa explozivi si inventivi tocmai pentru ca jumatate din oamenii de acolo aveau aparate foto si camere de filmat in mana, dar m-am convins repede ca nu a fost asa, pentru ca dupa cateva zile i-am vazut din nou in concertul aniversar Club A – 42 de ani.

Vreau sa spun ca am reusit sa cant si sa aplaud din nou la un concert. Credeam ca am imbatranit si nu mai simt sa fac asta si mi se pare ca nu mai am pentru cine sa ridic o mana sau sa cer un bis, dar uite ca aveam dreptate si daca cineva a imbatranit, cu siguranta nu sunt eu persoana aia.

Am fost asa de bucuroasa cand vedeam oameni atat de bucurosi incat imi venea sa ma bag si eu la pogo – dar mi-a fost frica. 😀

A fost foarte misto si intreg festivalul Club A, trupe multe si bune, multime de oameni care s-a intins pe mai multe strazi, DJ batran care a povestit despre cum era Club A acum 42 de ani, cine a repetat, cantat de-a lungul anilor acolo, cum ar fi fost primit acest eveniment daca se intampla acum 42 de ani, si tot felul de alte intamplari haioase.

A fost totul plin de o energie cum foarte rar mai intalnesti in Bucuresti, am iesit in ploaie, am cantat cu coaie, si nici nu imi amintesc cand a fost ultima data cand am facut lucrul asta.

La multi ani Club A, felicitari, si multumesc pentru un festival atat de reusit care a adus impreuna oameni pe care nu-i mai vazusem de atat de mult timp.

Daca mai e cineva care nu a aflat, astazi e ultima zi din festival – Iris, Omul cu Sobolani, Nicu Covaci, Blazzaj, Mike Godoroja & Blue Spirit, Voodoo, Stonebox.

Adevarul e atat de relativ incat poti sa traiesti fericit in orice adevar ai chef. Si oricum vorba aia… F.N.F.V.P.T.

Imi pare rau ca nu am gasit varianta live din Wings de la piesa asta, a fost absolut senzational. Dar ascultati-o oricum!

http://www.zob.ro/

http://www.facebook.com/pages/ZOB/109358242427335

http://www.myspace.com/zobsciencefiction

http://roton.ro/featured/zob

*** Am observat ca multa lume a ajuns la articolul asta cautand pe google „ce inseamna prescurtarea fnfvpt” asa ca am sa deslusesc taina: FUTI NU FUTI, VREMEA PULII TRECE!

Pe 1 decembrie 2006 la Preoteasa se intampla un concert cu ocazia zilei mondiale de lupta impotriva HIV , in care Omul cu Sobolani, Vita de Vie, Florin Chilian, ZOB, Sarmalele Reci, Bryon si Simona Radu cantau cateva piese proprii si un cover.
Se pare ca s-au intamplat lucruri magice in seara aia pentru ca atunci am fost impresionata prima data de Sarmalele Reci si poate daca nu era seara aia, multe altele nu ar mai fi fost.

Si pentru ca tot atunci am mai fost impresionata de cineva atat de negativ, incat a durat ani ca sa ajunga la mine si impactul pozitiv.
Toata lumea era impresionata de ce se intampla acolo si din public asa vedeam eu lucrurile, cum ca toti sunt foarte implicati in ziua aia si in evenimentul ala.

Singura nemultumire a lui Florin Chilian era ca nu i se auzea vocea cum voia el, sau chitara nu mai stiu exact, tin minte ca dupa prima piesa a zis „e doar o voce si o chitara, ce poate sa fie asa greu?” si a plecat de pe scena si din cate imi amintesc nu a mai cantat. Am fost foarte deranjata de ce a facut si de felul in care a facut-o, extrem de nepasator si de egocentric si care vrea sa sara in evidenta si uaaaaa o intreaga poveste si interpretare in jurul acestui gest pe care probabil toata lumea care a fost acolo l-a si uitat dupa 3 zile. M-am enervat atat de tare incat tin minte ca tremuram din toate incheieturile :)) si cu o voce la fel de tremurata mi-am si exprimat parerea, aproape ca pe stadion.

Si din seara aia au urmat niste ani in care am tot judecat ce spune si ce are de transmis cineva prin simpla si jalnica prisma a faptului ca pur si simplu nu-mi place de el. Nu-mi place ce a facut -> nimic nu-mi place -> nimanui nu ar trebui sa-i placa -> tot ce face e gresit.
Cele 6 piese pe care le stiam deja nu au fost de ajuns ca sa imi schimbe decizia: de atunci am refuzat sa fiu prezenta la orice eveniment la care era si el si am schimbat postul de fiecare data cand il vedeam. Grea boala, si compromitatoare de… spirit.

Ei bine… acum doua saptamani faceam ceva la laptopul unui prieten si eram foarte concentrata, prea concentrata la ce faceam ca sa fiu atenta la ce se auzea pe fundal sau sa schimb melodiile. Si uite asa, fortat si pe nepregatite, s-au intalnit cu mine niste acorduri foarte frumoase de chitara intr-un concert, si versurile „Nu fugi de lume, lasa lumea-n lumea ta, cu adevarat… nu au ce sa-ti ia, nu au cum”
M-am oprit din tot ce faceam ca sa ma asigur ca el canta, si am stat vreo 15 minute cu ochii in playlistul ala si, doamnelor si domnilor, in sfarsit… AM ASCULTAT.

Mie mi se pare fascinant ca nici macar nu mi-am dat seama cate concluzii trag oamenii din intamplari care pur si simplu nu inseamna nimic decat ceea ce facem noi sa insemne.
Si cine stie cate alte setari din astea or mai fi in viata mea si in vietile tuturor si pana la urma adevarul e atat de departe.

Florin Chilian este pana la urma cineva in care ma regasesc, si in ce imi place la el si in ce nu. E foarte greu momentul recunoasterii 😀 dar si momentele ignorantei sunt la fel. Toata lumea are de pierdut, oamenii care sunt langa mine, langa cei de langa mine, intreaga lume si mai ales eu.
Am auzit o multime de lucruri despre el care m-au facut sa nu vreau sa aud mai multe. O sa fie cam greu sa ma dezobisnuiesc de vechile obiceiuri si judecati, dar de acum inainte sper sa las personajul sa fie doar vehicolul muzicii, oricine ar fi acel personaj.

Florin Chilian pare sa fie foarte sincer, eu chiar il cred, nu cunosc eu prea bine regulile si trucurile astea de marketing dar ma bazez cel mai tare pe sentimente si pe ce imi transmite muzica, si cred eu ca am recunoscut de fiecare data sutele de impostori din industria muzicala. 🙂

Cred ca orice artist are cel putin un moment in care poate sa devina impostor. Este vorba despre acel moment de mandrie si trufie care te cuprinde cand multa lume te admira. Cred ca toti ar trebui sa fuga de sentimentul asta cat pot ei de tare daca nu se simt in stare sa-i tina piept.
Cand esti sincer si esti expresia propriei persoane, esti artist. Vor fi oameni care te vor recunoaste si te vor iubi, exact cati trebuie sa fie. E atat de simpla formula. Si atat de greu sa ajungi la tine.
Daca ajungi sa te fortezi sa spui ceva doar pentru ca ai avut succes cand ai facut-o din inima, deja ai pierdut inima si nu mai esti artist.
In loc sa ne bucuram singuri de orice succes, eu zic ca ar trebui sa ne incurajam unii pe altii, sa ne ajutam sa fim consitenti de tot ce putem. Nu ar trebui sa existe „nu e bine ce faci” sau „eu sunt mai destept” ar trebui sa primim si sa oferim constienti de ironia egalitatii dintre noi, separata de toate rangurile si istoriile si parerile care oricum sunt aceleasi si oricum se tot schimba.
Ma intreb aproape in fiecare zi cum ar arata lumea daca lucrul asta imposibil ar deveni deodata un fapt implinit. Cred in salturi calitative foarte mari – imi e foarte frica de ele pentru ca stiu cat de posibile sunt.
Tin pentru mine multe lucruri insa experientele din viata mea nu pot sa le tin. Nu am voie, si nici nu vreau. Daca am sa ajung un om mare candva si cred ca am sa ajung, sunt sigura ca am sa o fac pentru a da totul mai departe.
Daca ar fi ca oamenii sa faca doar ce simt, probabil ca ar fi mult mai putini artisti. Dar ar face mai mult decat toti la un loc.

In ciuda lucrurilor pe care le-am scris in postarea anterioara, cateodata chiar ajung sa ma satur de toate obligatiile lumii… cateodata chiar inteleg.

Florin Chilian mi-a readus convingerea ca nimeni niciodata nu a facut ceva cu adevarat mare fara sa fie sincer fata de el si fara sa se lupte cu propria fiinta.

Mi se pare un privilegiu sa poti sa ai sentimente atat de frumoase si un privilegiu la fel de mare sa poti sa le si exprimi. Cred cu tarie ca oricine are puterea sa se exprime, doar ca nu fiecare este si constient de ea. Trebuie sa mai si traim, nu doar sa vorbim despre viata, dar totusi viata ar fi cam lipsita de viata daca nu ar vorbi nimeni despre ea.

Florin Chilian foloseste cuvinte cum ar fi „suflet” „vise” „lacrimi” etc si IN SFARSIT nu suna penibil, suna natural si exact asa cum trebuie sa sune.

Mi se parea atat de arogant si prefacut si atat de nepasator fata de evenimentul din 2006, incat am alimentat parerea asta refuzand sa aud macar o propozitie spusa de el. Si asta ca sa vad acum ca este implicat in o gramada de chestii si face si spune tot felul de lucruri care demonstreaza clar ca ii pasa. De o mie de ori mai mult decat imi pasa mie. Dar ce puternic te simti cand ii consideri pe altii cum nu vrei tu sa fii !
Foarte rar oamenii isi dedica vietile pentru a servi vietilor altora, destul de rar intalnesti pe cineva caruia sa ii pese si sa nu o faca doar ca sa para.
Atat de rar vedem in jur ochi stralucind curat, acum cand totul e sa iei, sa nu ai nimic de dat.

Am ascultat tot albumul „Autistul – Nu-l mai goniti pe Brancusi” si in sfarsit ceva m-a facut sa vreau sa iau decizia mai buna pentru interior decat pentru exterior, chiar daca prima varianta e mai grea si a doua foarte comoda.
Am trecut muzica lui in folderul numit „Poezie”, unde pana acum eram convinsa ca va fi loc doar pentru poezie propriu-zisa si pentru albumele lui Bob Dylan.
Inca nu am ascultat tot, iar ce am ascultat, am ascultat cu frica, cuvintele se apropiau prea mult de mine si inca nu stiu ce sa fac – sa le las, sa nu le las. Sa mai fug putin de tot? Ma mai gandesc.

Mi se pare fantastic cata vibratie si greutate se simte in muzica lui, cata tristete sau chiar spaima, si totusi cat eroism si lipsa de victimizare.

Ma bucur ca inca nu am gasit nici o piesa de-a lui compusa direct in limba engleza, pentru ca a canta in alta limba decat cea in care gandesti, mi se pare a avea o mica doza de ipocrizie si de instrainare de propriile trairi.

Simt ca il inteleg si ma intelege atat de bine si ma bucur foarte tare cand primesc confirmari de sentimente.
Cred ca tocmai a devenit ceva asemanator cu un bun si de suflet prieten care imi spune exact ce vreau si exact ce nu vreau sa aud – adevarul.

Bine ai venit in lumea mea. Poti sa intri acum.

Imi place asa mult cum scrie Vlad incat m-a facut sa nu mi se mai para atat de penibil sa arati la toata lumea orice prostie la care te gandesti, mai ales ca el o face asa simplu direct si poetic.
Asa ca am sa renunt la ideea ca daca scriu despre mine e penibil si oricum nu intereseaza pe nimeni. De fapt nu am sa renunt la idee pentru ca pana la urma asa si e, dar am sa o fac macar fiind mandra de mine.
Am sa vorbesc despre mine ca sa vada lumea cine sunt eu si cum ma simt eu si nici n-am sa ma prefac ca vreau sa vorbesc despre altcineva.

Este o zi de februarie pe la sfarsit si draga nora, te astepti sa vina primavara pentru ca te gandesti ca daca o sa fie cald o sa ai chef sa faci in sfarsit ceva cu viata ta. Si dai vina pe primavara care nu vine deloc
si stai pe facebook ca tampita fara oxigen in camera si te gandesti daca e lipsa de oxigen sau e o stare de sufocare provocata tie de catre tine sau altora de catre tine
si ma chinuie gandul ca „mi-o fac cu mana mea” si chiar si faptul ca nu iau aceasta propozitie ca pe ceva pozitiv imi trezeste un sentiment de vinovatie si nu de responsabilitate.
Orice muzica trista ma intristeaza, si aia vesela ma aduce la disperare de tristete.
si tot timpul uit ce voiam sa spun, si vreau sa scriu si sa fac dar de fapt nu vreau sau nu stiu ce e dar pur si simplu nu fac nimic si imi dau seama ca asta e problema mea din totdeauna.

Mi-e groaza cand imi dau seama ca o sa trebuiasca sa plec si sunt atat de dependenta de orice si mai ales de , si de comoditate si de nimic.
Si ma gandesc ca de fapt cum cred ca se simt ceilalti, asa ma simt eu, si sunt dezorientata dar de fapt nu sunt deloc ci e doar o stare autoprovocata de victimizare ca sa mai pot s-o ard asa facand nimic, o vreme. Fapt pentru care e numai si numai vina mea.

Stau de 4 zile numai in casa si am impresia ca atunci cand am sa ies imi voi fi pierdut reperele si reflexele si toata lumea o sa-mi fie straina.

Ca sa poti sa treci peste, trebuie sa te lasi sa fii. Trebuie sa-ti lasi defectele sa traiasca, ca sa te lase si ele sa traiesti. Sa iti dai voie sa fii cum crezi, ceea ce poti fi tu mai rau cu putinta, si abia atunci ai sa poti sa depasesti bariera si sa nu mai fii asa. Scriu in speranta ca o sa reusesc sa fac asta dar vina pe care o port fata de mine si fata de intreaga lume nu-mi da voie. Sunt vinovata pentru faptul ca nu pot sa ma accept. Si sunt vinovata pentru faptul ca ma simt vinovata – daca nu m-as mai simti, totul s-ar rezolva. Daca as fi o persoana puternica si dinamica si lipsita de prejudecati si extraordinara asa cum vreau sa fiu, nu m-as simti vinovata. As putea sa ies din incurcatura asta in forma de cerc.
Sa renunti la un sentiment. Fara sa te gandesti prea mult, fara sa analizezi, fara sa ai un plan de bataie. Suna simplu „renunta, let it be, let it go” si e foarte simplu dar totusi nu pot sa fac asta. Poate ca sunt atasata de felul in care ma simt, dar atasamentul nu ma face sa ma simt bine. Nu pot sa traiesc nici cu sentimentul de vinovatie, dar nici fara el nu vad ce as putea sa ma fac. Iar asta sentiment imi dezvolta? bineinteles, vina.

Si ma gandesc ca poate el s-a plictisit de mine pentru ca si eu m-am plictisit de mine iar daca s-a plictisit de mine e tot vina mea, pentru ca daca eu sunt plictisita de mine si ceilalti vor fi, se stie. Pentru ca ce crezi despre tine si ce simti pentru tine, aia e imaginea cu care te prezinti in lume. Esti propriul tau PR.

Si ma hotarasc ca trebuie sa deschid fereastra si sa las tot frigul din lume sa intre in camera, frigul si aerul si mai ales oxigenul ! Urasc frigul dar imi lipseste atat de mult aerul incat hai sa fac marele pas – deschid geamul la minus nu stiu cate grade si stau in tricou numai asa de-a naibii si iubesc frigul… tot de-a naibii, cu ura il iubesc. Si mi se pare ca am facut o mare minunatie ca am reusit sa deschid geamul in timp ce altii se bucura cu adevarat de minunatiile lumii, si toata lumea face ceva bun in lumea asta in afara de mine.

Si toate fetele sunt frumoase si elegante si bine imbracate si ordonate si ingrijite, numai eu umblu cu stratul de noroi pe bocanci si lumea ma intreaba daca sunt rockerita chiar si cand sunt imbracata in ROCHIE. Ei… da stai ma ca de fapt asta suna bine, imi place. :))

Si toti oamenii au obiective de atins si CV-uri kilometrice la varsta asta, si fac tot felul de chestii si numai eu stau si ma uit la ei si ma prefac ca sunt si eu printre ei dar de fapt stau pe margine, in ultimul rand… si de aici de sus vreaaau maaaai muuuuult.

Si am asa impresia cum ca toti in jurul meu isi traiesc fericiti povestea vietii si eu am ramas asa de in urma si deja lumea s-a si saturat de Nora care scrie numai porcarii, frumoase uneori, dar deja repetitive care promiteau candva ca vor duce undeva dar io-te ca nici acum nu au dus nicaieri. Imi e si rusine sa mai scriu ceva pe undeva. Am senzatia ca nu merit nici sa scriu. Nu merit sa ridic ochii din pamant. Pentru ca sunt vinovata. Pentru ca mi-am gresit mie. Pentru ca nu asa imi planuisem sa arate viata mea.

Ascult November Rain ca sa ma simt mai bine, pentru ca e o piesa despre disperare si resemnare si tristete, si despre cum sa iesi din asta. Mi se pare genial felul in care se leaga ultimele versuri de restul piesei si cum se schimba sensul lui „nothing lasts forever” si brusc apare mare si clar mesajul. Eu nu am primit-o niciodata ca pe o piesa de dragoste ci ca pe o piesa de… viata.
O ascult si tare as vrea sa ma simt mai bine pentru ca e melodia adolescentei mele si pentru ca am spus candva ca alea sunt cele mai frumoase versuri din lume si de fiecare data s-au adeverit si pentru ca am fost la concert fara nici un leu in buzunar si fara credit pe telefon si fara cartela de metrou (din vina mea, bineinteles) si imediat dupa ce s-a terminat piesa asta s-au deschis portile si au inceput toate melodiile care imi placeau, si pentru ca am simtit o fericire pe care foarte rar mi s-a intamplat sa o traiesc, am simtit cum muzica imi curge prin tot corpul si cum toata lumea imi apartine si cum toate intamplarile importante din istoria umanitatii sunt prezente acolo, in jurul meu, in praful pe care calcam, in prietena pe care o tineam de mana, in mine si in toata intamplarea din seara aia. Asta in timp ce lumea era dezamagita ca AXL Rose intarziase si erau foarte multi care plecau.
Dar acum si piesa asta ma enerveaza. Ma face sa ma simt… cum? cum? Hai ca stiti. Vinovata – pentru ca nu pot sa-mi ghidez viata dupa mesajul ei.
Si mai ales vinovata ca ascult acelasi cacat de muzica de o mie de ani, in timp ce lumea se schimba si evolueaza.

Toata lumea se duce la party-uri si se sparge in figuri cu gasca si cu prietenii si cu mult fixativ in par si toate fetele sunt tunse asa-> si asculta drum n base si dubstep si beau cocktailuri si fumeaza de toate, si se duc din loc in loc in aceeasi seara si moooaaaama ce nebunie si ce viata diversa si cata hipstereala si DJ-iala si FALSITATE in tineretile noastre. Eu nu mai am chef de din astea. Poate am sa fiu asa si eu la un moment dar dar daca voi fi ma voi preface.
Eu vreau sa beau si sa ma distrez cu prieteni dragi si sinceri care au ceva in suflet si nu vor sa demonstreze nimic. Nu vreau sa trag pe nas si sa ma sparg ca sa simt ceva si nu vreau nici sa ma uit intr-un punct fix, vreau mai bine sa ascult Timpuri Noi si Vita de Vie in concert unplugged la Kulturhaus de ziua Oanei.
Vreau sa fie in jurul meu oameni FERICITI si zambitori si gata sa imparta fericire in stanga si in dreapta. Nu vreau oameni chic si fency.
Barbatul ideal este unul care are 29 de ani si arata ca un copil, si tot ce face este foarte natural si copilaresc si foarte matur, care tot vrea sa se tunda si nu apuca si i se aseaza parul foarte haios la spate, si poarta doua tricouri si unul din ele e scurt si care zambeste mereu chiar si in cele mai stresante situatii si este optimist si deschis cu toata lumea
si care orice ar face e de 1000 de ori mai interesant si mai cu atitudine decat aia care se chinuie din rasputeri sa arate si sa para intr-un fel.

Dar nu ma vreau nici pe mine asa cum sunt – nemultumita mereu si fara initiativa. Cu lume care imi spune „hai ma Nora, tu nu erai asa, tu erai miezu… ce s-a intamplat?”
Daca as avea eu initiativa poate s-ar schimba lucrurile, poate as avea in jurul meu oamenii pe care ii vreau si oamenii aia ar fi cum vreau eu sa fie. Dar din moment ce nu merit sa ridic nici macar ochii din pamant, cum as putea sa ii ridic atat de sus incat sa ma uit in ochii lor si sa le propun sa trecem printre sirurile de oameni si sa ne comportam ca niste nebuni, sa fim altfel, sa nu ne intereseze si sa fim mai frumosi in simplitatea noastra? Cum as putea sa fac asta dupa ce atata timp nu am facut nimic? Dupa ce am facut totul ca oamenii sa nu mai creada in mine. Sau sa uite ca au crezut vreodata. Dupa ce am renuntat la cea mai mare si cea mai sincera dorinta a mea – sa fac oamenii fericiti.

Am ajuns in marele oras in care se intampla o gramada de chestii si nu m-am dus nici macar la un sfert din chestiile alea numai ca am stat mai linistita in casa stiind ca ele se intampla si pot oricand sa iau parte la ele, decat as fi stat in casa la Galati stiind ca nu se intampla.
Uite ca acum imi e lene sa ma duc de la armeneasca pana la Unievrsitate pentru acelasi scop pentru care din Galati strabateam 1000 de km. Aici oamenii au tot ce vor, si nu mai vor. Sau nu mai apreciaza. Sunt rasfirati in toate partile si din toate partile tarii dar reci si grabiti si fara personalitatea aia pe care o are fiecare oras in parte (bineinteles ca asta e o mare generalizare)

Ma enerveaza tare de tot ca deodata sunt OBLIGATA sa fac ceva, sa imi fac o viata, o cariera care sa se ridice la nivelul tuturor asteptarilor, sa imi castig existenta, sa iau decizii importante, sa gandesc ca un om mare. Nu mai pot sa fac nebunii si arogante, mai intai trebuie sa ma gandesc de o mie de ori la posibilele efecte secundare.

Si mi-a venit ciclul.

Iar acum, varianta vesela – dupa ce am iesit la o plimbare afara cu prietenul Snoopy.

Cred ca toti oamenii par fericiti si poate si eu par mai desteapta si mai frumoasa si mai interesanta in ochii altora. Cred ca majoritatea oamenilor isi subestimeaza valoarea si au impresia ca toti ceilalti sunt, au, merita, primesc. Dar de fapt, indiferent de cate calitati detinem si ce impliniri sau neimpliniri avem, toti avem inauntrul nostru aceleasi temeri si indoieli

Am pierdut multe din vina mea, dar tot eu am cauzat si multe lucruri frumoase si tot eu detin o gramada de oameni frumosi care ma iubesc si de care sunt mandra, si cred despre mine ca sunt o persoana foarte alintata dar , puternica si chiar am marea binecuvantare de a fi constienta de infinitele lucruri pe care le ai de invatat din absolut orice experienta… si experientele, toate, daca le dirijezi putin, tot spre fericire duc.

Stai pe spate si hai… sa aprindem artificii pe tavan

Am inceput sa ascult mai cu atentie Led Zeppelin si Pink Floyd, iar prima ma duce cu gandul la mult miros de iarba si soare din ala care nu e nociv, iar de la a doua, fiecare acord de chitara si fiecare bataie de toba ma sperie foarte tare si nu e corect, ca intra in unele locuri din mine pe care nu prea le frecventez si eu nu pot sa controlez asta.

Heeei, nu m-am plafonat la Vita de Vie, dar de dragoste adevarata ai auzit? „si daca ii iubesti asa tare de ce n-ai mai fost la un concert de un an?” – tot din dragoste.