Posts Tagged ‘muzica’

Omul cu Sobolani a lansat aseara albumul Retro. Am ajuns, ca de obicei, intamplator la concertul despre care am aflat chiar atunci pe loc ca e lansare. Nu am prea multe de povestit, nu a fost o seara iesita din comun, dar totusi un concert dragut si atmosfera misto.
Sunt cam impotriva coverurilor de obicei, de cele mai mule ori sunt facute gratuit, doar ca sa atragi public sau sa multumesti niste organizatori. In cazul asta sunt foarte incantata de initiativa lor. Apreciez mult faptul ca sunt facute dupa niste piese romanesti.
Apreciez si explicatia lor simpla si sincera: „Am ales ce muzica ne-a placut din acea perioada si am cantat piesele cum am stiut noi mai bine. Nu e vreun demers academic sau vreo judecata de valoare. E doar un ‘multumim’ respectuos pentru cativa oameni mari, care ne-au inspirat. Aceste cantece n-au fost in Billboardul american dar sunt in inimile noastre si asta e cel mai important.”

Acum cand ascult piesele, am starea aia de oboseala placuta pe care nu am mai avut-o de mult.

Cam atat despre OCS.

Celelalte piese:
Mondial – De va veni la tine vantul
Rosu si Negru – Pseudofabula
Phoenix – Lasa, lasa
Alexandru Andries – Cea mai frumoasa zi
Valeriu Sterian – Anotimpuri

Anunțuri

Printr-o mare intamplare datorata Ofeliei, am ajuns vinerea trecuta la concertul aniversar ZOB 18 ani, in clubul Wings.
Nu stiu foarte multe detalii despre ei si chiar daca imi plac si le stiu aproape toate piesele, nu am fost cine stie ce fana. Vreau totusi sa spun cateva cuvinte.

Club Wings este unul dintre cele mai respectabile cluburi in care am fost de cand sunt in Bucuresti, este elegant si de bun simt, un loc in care vin oameni entuziasmati de concerte si de muzica, dar care totusi nu sunt adolescenti. Am vazut oameni de toate varstele la acest eveniment (ca si la altele tinute in acelasi loc), dar media de varsta cred ca era totusi 25-26 in loc de 16-17 cum este prin alte locuri.

Imi plac la nebunie concertele in care sala e plina dar totusi am loc sa duc tigara la gura fara sa ard pe nimeni, toata lumea danseaza da nu se impinge nimeni in mine, unde se face pogo dar din ala cu responsabilitate si cu bun simt – care prin urmare reuseste si sa transmita o energie chiar… pozitiva.

ZOB este o trupa foarte energica in concerte, si nu doar energica ci si pasionata. Cred ca am mai spus cu mai multe ocazii, admir foarte mult artistii (romanesti in special) care nu se lasa pacaliti de varsta. E greu sa repeti atatea acorduri si versuri timp de zeci de ani, dar daca esti destept si viu, iti dai seama ca niciodata nimic nu se repeta. M-am bucurat tare mult sa imi dau seama ca se poate – sa transmiti, sa inspiri, sa instigi, sa energizezi, chiar si dupa 18 ani sa fii la fel ca la inceput si sunt mandra de piesele care atata timp au ramas in picioare cum ar fi asta ->

Au avut o intrare in scena la fel de spectaculoasa ca si sfarsitul, in care au fost invitati pe scena toti cei care au fost alaturi de ZOB in acesti ani.

ZOB este primul concert de rock din viata mea, cand aveam vreo 12 ani si unchiul meu Iulian m-a dus la o petrecere PNL in Galati unde au cantat ei, Vank si Sarmalele Reci. Nu am sa uit niciodata concertul ala, cu atat mai mult acum, cand am auzit in concert piesa asta, pe care nu o mai ascultasem de atunci. E foarte linistitor si antrenant sa iti dai seama cum trece timpul si unele lucruri nu se schimba, ci doar evolueaza, si intr-un fel sau altul o fac impreuna cu tine.

Se va scoate un DVD cu concertul din Wings („pe care il veti downloada de pe net” :)) ). M-am gandit ca au fost asa explozivi si inventivi tocmai pentru ca jumatate din oamenii de acolo aveau aparate foto si camere de filmat in mana, dar m-am convins repede ca nu a fost asa, pentru ca dupa cateva zile i-am vazut din nou in concertul aniversar Club A – 42 de ani.

Vreau sa spun ca am reusit sa cant si sa aplaud din nou la un concert. Credeam ca am imbatranit si nu mai simt sa fac asta si mi se pare ca nu mai am pentru cine sa ridic o mana sau sa cer un bis, dar uite ca aveam dreptate si daca cineva a imbatranit, cu siguranta nu sunt eu persoana aia.

Am fost asa de bucuroasa cand vedeam oameni atat de bucurosi incat imi venea sa ma bag si eu la pogo – dar mi-a fost frica. 😀

A fost foarte misto si intreg festivalul Club A, trupe multe si bune, multime de oameni care s-a intins pe mai multe strazi, DJ batran care a povestit despre cum era Club A acum 42 de ani, cine a repetat, cantat de-a lungul anilor acolo, cum ar fi fost primit acest eveniment daca se intampla acum 42 de ani, si tot felul de alte intamplari haioase.

A fost totul plin de o energie cum foarte rar mai intalnesti in Bucuresti, am iesit in ploaie, am cantat cu coaie, si nici nu imi amintesc cand a fost ultima data cand am facut lucrul asta.

La multi ani Club A, felicitari, si multumesc pentru un festival atat de reusit care a adus impreuna oameni pe care nu-i mai vazusem de atat de mult timp.

Daca mai e cineva care nu a aflat, astazi e ultima zi din festival – Iris, Omul cu Sobolani, Nicu Covaci, Blazzaj, Mike Godoroja & Blue Spirit, Voodoo, Stonebox.

Adevarul e atat de relativ incat poti sa traiesti fericit in orice adevar ai chef. Si oricum vorba aia… F.N.F.V.P.T.

Imi pare rau ca nu am gasit varianta live din Wings de la piesa asta, a fost absolut senzational. Dar ascultati-o oricum!

http://www.zob.ro/

http://www.facebook.com/pages/ZOB/109358242427335

http://www.myspace.com/zobsciencefiction

http://roton.ro/featured/zob

*** Am observat ca multa lume a ajuns la articolul asta cautand pe google „ce inseamna prescurtarea fnfvpt” asa ca am sa deslusesc taina: FUTI NU FUTI, VREMEA PULII TRECE!

Pe 1 decembrie 2006 la Preoteasa se intampla un concert cu ocazia zilei mondiale de lupta impotriva HIV , in care Omul cu Sobolani, Vita de Vie, Florin Chilian, ZOB, Sarmalele Reci, Bryon si Simona Radu cantau cateva piese proprii si un cover.
Se pare ca s-au intamplat lucruri magice in seara aia pentru ca atunci am fost impresionata prima data de Sarmalele Reci si poate daca nu era seara aia, multe altele nu ar mai fi fost.

Si pentru ca tot atunci am mai fost impresionata de cineva atat de negativ, incat a durat ani ca sa ajunga la mine si impactul pozitiv.
Toata lumea era impresionata de ce se intampla acolo si din public asa vedeam eu lucrurile, cum ca toti sunt foarte implicati in ziua aia si in evenimentul ala.

Singura nemultumire a lui Florin Chilian era ca nu i se auzea vocea cum voia el, sau chitara nu mai stiu exact, tin minte ca dupa prima piesa a zis „e doar o voce si o chitara, ce poate sa fie asa greu?” si a plecat de pe scena si din cate imi amintesc nu a mai cantat. Am fost foarte deranjata de ce a facut si de felul in care a facut-o, extrem de nepasator si de egocentric si care vrea sa sara in evidenta si uaaaaa o intreaga poveste si interpretare in jurul acestui gest pe care probabil toata lumea care a fost acolo l-a si uitat dupa 3 zile. M-am enervat atat de tare incat tin minte ca tremuram din toate incheieturile :)) si cu o voce la fel de tremurata mi-am si exprimat parerea, aproape ca pe stadion.

Si din seara aia au urmat niste ani in care am tot judecat ce spune si ce are de transmis cineva prin simpla si jalnica prisma a faptului ca pur si simplu nu-mi place de el. Nu-mi place ce a facut -> nimic nu-mi place -> nimanui nu ar trebui sa-i placa -> tot ce face e gresit.
Cele 6 piese pe care le stiam deja nu au fost de ajuns ca sa imi schimbe decizia: de atunci am refuzat sa fiu prezenta la orice eveniment la care era si el si am schimbat postul de fiecare data cand il vedeam. Grea boala, si compromitatoare de… spirit.

Ei bine… acum doua saptamani faceam ceva la laptopul unui prieten si eram foarte concentrata, prea concentrata la ce faceam ca sa fiu atenta la ce se auzea pe fundal sau sa schimb melodiile. Si uite asa, fortat si pe nepregatite, s-au intalnit cu mine niste acorduri foarte frumoase de chitara intr-un concert, si versurile „Nu fugi de lume, lasa lumea-n lumea ta, cu adevarat… nu au ce sa-ti ia, nu au cum”
M-am oprit din tot ce faceam ca sa ma asigur ca el canta, si am stat vreo 15 minute cu ochii in playlistul ala si, doamnelor si domnilor, in sfarsit… AM ASCULTAT.

Mie mi se pare fascinant ca nici macar nu mi-am dat seama cate concluzii trag oamenii din intamplari care pur si simplu nu inseamna nimic decat ceea ce facem noi sa insemne.
Si cine stie cate alte setari din astea or mai fi in viata mea si in vietile tuturor si pana la urma adevarul e atat de departe.

Florin Chilian este pana la urma cineva in care ma regasesc, si in ce imi place la el si in ce nu. E foarte greu momentul recunoasterii 😀 dar si momentele ignorantei sunt la fel. Toata lumea are de pierdut, oamenii care sunt langa mine, langa cei de langa mine, intreaga lume si mai ales eu.
Am auzit o multime de lucruri despre el care m-au facut sa nu vreau sa aud mai multe. O sa fie cam greu sa ma dezobisnuiesc de vechile obiceiuri si judecati, dar de acum inainte sper sa las personajul sa fie doar vehicolul muzicii, oricine ar fi acel personaj.

Florin Chilian pare sa fie foarte sincer, eu chiar il cred, nu cunosc eu prea bine regulile si trucurile astea de marketing dar ma bazez cel mai tare pe sentimente si pe ce imi transmite muzica, si cred eu ca am recunoscut de fiecare data sutele de impostori din industria muzicala. 🙂

Cred ca orice artist are cel putin un moment in care poate sa devina impostor. Este vorba despre acel moment de mandrie si trufie care te cuprinde cand multa lume te admira. Cred ca toti ar trebui sa fuga de sentimentul asta cat pot ei de tare daca nu se simt in stare sa-i tina piept.
Cand esti sincer si esti expresia propriei persoane, esti artist. Vor fi oameni care te vor recunoaste si te vor iubi, exact cati trebuie sa fie. E atat de simpla formula. Si atat de greu sa ajungi la tine.
Daca ajungi sa te fortezi sa spui ceva doar pentru ca ai avut succes cand ai facut-o din inima, deja ai pierdut inima si nu mai esti artist.
In loc sa ne bucuram singuri de orice succes, eu zic ca ar trebui sa ne incurajam unii pe altii, sa ne ajutam sa fim consitenti de tot ce putem. Nu ar trebui sa existe „nu e bine ce faci” sau „eu sunt mai destept” ar trebui sa primim si sa oferim constienti de ironia egalitatii dintre noi, separata de toate rangurile si istoriile si parerile care oricum sunt aceleasi si oricum se tot schimba.
Ma intreb aproape in fiecare zi cum ar arata lumea daca lucrul asta imposibil ar deveni deodata un fapt implinit. Cred in salturi calitative foarte mari – imi e foarte frica de ele pentru ca stiu cat de posibile sunt.
Tin pentru mine multe lucruri insa experientele din viata mea nu pot sa le tin. Nu am voie, si nici nu vreau. Daca am sa ajung un om mare candva si cred ca am sa ajung, sunt sigura ca am sa o fac pentru a da totul mai departe.
Daca ar fi ca oamenii sa faca doar ce simt, probabil ca ar fi mult mai putini artisti. Dar ar face mai mult decat toti la un loc.

In ciuda lucrurilor pe care le-am scris in postarea anterioara, cateodata chiar ajung sa ma satur de toate obligatiile lumii… cateodata chiar inteleg.

Florin Chilian mi-a readus convingerea ca nimeni niciodata nu a facut ceva cu adevarat mare fara sa fie sincer fata de el si fara sa se lupte cu propria fiinta.

Mi se pare un privilegiu sa poti sa ai sentimente atat de frumoase si un privilegiu la fel de mare sa poti sa le si exprimi. Cred cu tarie ca oricine are puterea sa se exprime, doar ca nu fiecare este si constient de ea. Trebuie sa mai si traim, nu doar sa vorbim despre viata, dar totusi viata ar fi cam lipsita de viata daca nu ar vorbi nimeni despre ea.

Florin Chilian foloseste cuvinte cum ar fi „suflet” „vise” „lacrimi” etc si IN SFARSIT nu suna penibil, suna natural si exact asa cum trebuie sa sune.

Mi se parea atat de arogant si prefacut si atat de nepasator fata de evenimentul din 2006, incat am alimentat parerea asta refuzand sa aud macar o propozitie spusa de el. Si asta ca sa vad acum ca este implicat in o gramada de chestii si face si spune tot felul de lucruri care demonstreaza clar ca ii pasa. De o mie de ori mai mult decat imi pasa mie. Dar ce puternic te simti cand ii consideri pe altii cum nu vrei tu sa fii !
Foarte rar oamenii isi dedica vietile pentru a servi vietilor altora, destul de rar intalnesti pe cineva caruia sa ii pese si sa nu o faca doar ca sa para.
Atat de rar vedem in jur ochi stralucind curat, acum cand totul e sa iei, sa nu ai nimic de dat.

Am ascultat tot albumul „Autistul – Nu-l mai goniti pe Brancusi” si in sfarsit ceva m-a facut sa vreau sa iau decizia mai buna pentru interior decat pentru exterior, chiar daca prima varianta e mai grea si a doua foarte comoda.
Am trecut muzica lui in folderul numit „Poezie”, unde pana acum eram convinsa ca va fi loc doar pentru poezie propriu-zisa si pentru albumele lui Bob Dylan.
Inca nu am ascultat tot, iar ce am ascultat, am ascultat cu frica, cuvintele se apropiau prea mult de mine si inca nu stiu ce sa fac – sa le las, sa nu le las. Sa mai fug putin de tot? Ma mai gandesc.

Mi se pare fantastic cata vibratie si greutate se simte in muzica lui, cata tristete sau chiar spaima, si totusi cat eroism si lipsa de victimizare.

Ma bucur ca inca nu am gasit nici o piesa de-a lui compusa direct in limba engleza, pentru ca a canta in alta limba decat cea in care gandesti, mi se pare a avea o mica doza de ipocrizie si de instrainare de propriile trairi.

Simt ca il inteleg si ma intelege atat de bine si ma bucur foarte tare cand primesc confirmari de sentimente.
Cred ca tocmai a devenit ceva asemanator cu un bun si de suflet prieten care imi spune exact ce vreau si exact ce nu vreau sa aud – adevarul.

Bine ai venit in lumea mea. Poti sa intri acum.

Imi place asa mult cum scrie Vlad incat m-a facut sa nu mi se mai para atat de penibil sa arati la toata lumea orice prostie la care te gandesti, mai ales ca el o face asa simplu direct si poetic.
Asa ca am sa renunt la ideea ca daca scriu despre mine e penibil si oricum nu intereseaza pe nimeni. De fapt nu am sa renunt la idee pentru ca pana la urma asa si e, dar am sa o fac macar fiind mandra de mine.
Am sa vorbesc despre mine ca sa vada lumea cine sunt eu si cum ma simt eu si nici n-am sa ma prefac ca vreau sa vorbesc despre altcineva.

Este o zi de februarie pe la sfarsit si draga nora, te astepti sa vina primavara pentru ca te gandesti ca daca o sa fie cald o sa ai chef sa faci in sfarsit ceva cu viata ta. Si dai vina pe primavara care nu vine deloc
si stai pe facebook ca tampita fara oxigen in camera si te gandesti daca e lipsa de oxigen sau e o stare de sufocare provocata tie de catre tine sau altora de catre tine
si ma chinuie gandul ca „mi-o fac cu mana mea” si chiar si faptul ca nu iau aceasta propozitie ca pe ceva pozitiv imi trezeste un sentiment de vinovatie si nu de responsabilitate.
Orice muzica trista ma intristeaza, si aia vesela ma aduce la disperare de tristete.
si tot timpul uit ce voiam sa spun, si vreau sa scriu si sa fac dar de fapt nu vreau sau nu stiu ce e dar pur si simplu nu fac nimic si imi dau seama ca asta e problema mea din totdeauna.

Mi-e groaza cand imi dau seama ca o sa trebuiasca sa plec si sunt atat de dependenta de orice si mai ales de , si de comoditate si de nimic.
Si ma gandesc ca de fapt cum cred ca se simt ceilalti, asa ma simt eu, si sunt dezorientata dar de fapt nu sunt deloc ci e doar o stare autoprovocata de victimizare ca sa mai pot s-o ard asa facand nimic, o vreme. Fapt pentru care e numai si numai vina mea.

Stau de 4 zile numai in casa si am impresia ca atunci cand am sa ies imi voi fi pierdut reperele si reflexele si toata lumea o sa-mi fie straina.

Ca sa poti sa treci peste, trebuie sa te lasi sa fii. Trebuie sa-ti lasi defectele sa traiasca, ca sa te lase si ele sa traiesti. Sa iti dai voie sa fii cum crezi, ceea ce poti fi tu mai rau cu putinta, si abia atunci ai sa poti sa depasesti bariera si sa nu mai fii asa. Scriu in speranta ca o sa reusesc sa fac asta dar vina pe care o port fata de mine si fata de intreaga lume nu-mi da voie. Sunt vinovata pentru faptul ca nu pot sa ma accept. Si sunt vinovata pentru faptul ca ma simt vinovata – daca nu m-as mai simti, totul s-ar rezolva. Daca as fi o persoana puternica si dinamica si lipsita de prejudecati si extraordinara asa cum vreau sa fiu, nu m-as simti vinovata. As putea sa ies din incurcatura asta in forma de cerc.
Sa renunti la un sentiment. Fara sa te gandesti prea mult, fara sa analizezi, fara sa ai un plan de bataie. Suna simplu „renunta, let it be, let it go” si e foarte simplu dar totusi nu pot sa fac asta. Poate ca sunt atasata de felul in care ma simt, dar atasamentul nu ma face sa ma simt bine. Nu pot sa traiesc nici cu sentimentul de vinovatie, dar nici fara el nu vad ce as putea sa ma fac. Iar asta sentiment imi dezvolta? bineinteles, vina.

Si ma gandesc ca poate el s-a plictisit de mine pentru ca si eu m-am plictisit de mine iar daca s-a plictisit de mine e tot vina mea, pentru ca daca eu sunt plictisita de mine si ceilalti vor fi, se stie. Pentru ca ce crezi despre tine si ce simti pentru tine, aia e imaginea cu care te prezinti in lume. Esti propriul tau PR.

Si ma hotarasc ca trebuie sa deschid fereastra si sa las tot frigul din lume sa intre in camera, frigul si aerul si mai ales oxigenul ! Urasc frigul dar imi lipseste atat de mult aerul incat hai sa fac marele pas – deschid geamul la minus nu stiu cate grade si stau in tricou numai asa de-a naibii si iubesc frigul… tot de-a naibii, cu ura il iubesc. Si mi se pare ca am facut o mare minunatie ca am reusit sa deschid geamul in timp ce altii se bucura cu adevarat de minunatiile lumii, si toata lumea face ceva bun in lumea asta in afara de mine.

Si toate fetele sunt frumoase si elegante si bine imbracate si ordonate si ingrijite, numai eu umblu cu stratul de noroi pe bocanci si lumea ma intreaba daca sunt rockerita chiar si cand sunt imbracata in ROCHIE. Ei… da stai ma ca de fapt asta suna bine, imi place. :))

Si toti oamenii au obiective de atins si CV-uri kilometrice la varsta asta, si fac tot felul de chestii si numai eu stau si ma uit la ei si ma prefac ca sunt si eu printre ei dar de fapt stau pe margine, in ultimul rand… si de aici de sus vreaaau maaaai muuuuult.

Si am asa impresia cum ca toti in jurul meu isi traiesc fericiti povestea vietii si eu am ramas asa de in urma si deja lumea s-a si saturat de Nora care scrie numai porcarii, frumoase uneori, dar deja repetitive care promiteau candva ca vor duce undeva dar io-te ca nici acum nu au dus nicaieri. Imi e si rusine sa mai scriu ceva pe undeva. Am senzatia ca nu merit nici sa scriu. Nu merit sa ridic ochii din pamant. Pentru ca sunt vinovata. Pentru ca mi-am gresit mie. Pentru ca nu asa imi planuisem sa arate viata mea.

Ascult November Rain ca sa ma simt mai bine, pentru ca e o piesa despre disperare si resemnare si tristete, si despre cum sa iesi din asta. Mi se pare genial felul in care se leaga ultimele versuri de restul piesei si cum se schimba sensul lui „nothing lasts forever” si brusc apare mare si clar mesajul. Eu nu am primit-o niciodata ca pe o piesa de dragoste ci ca pe o piesa de… viata.
O ascult si tare as vrea sa ma simt mai bine pentru ca e melodia adolescentei mele si pentru ca am spus candva ca alea sunt cele mai frumoase versuri din lume si de fiecare data s-au adeverit si pentru ca am fost la concert fara nici un leu in buzunar si fara credit pe telefon si fara cartela de metrou (din vina mea, bineinteles) si imediat dupa ce s-a terminat piesa asta s-au deschis portile si au inceput toate melodiile care imi placeau, si pentru ca am simtit o fericire pe care foarte rar mi s-a intamplat sa o traiesc, am simtit cum muzica imi curge prin tot corpul si cum toata lumea imi apartine si cum toate intamplarile importante din istoria umanitatii sunt prezente acolo, in jurul meu, in praful pe care calcam, in prietena pe care o tineam de mana, in mine si in toata intamplarea din seara aia. Asta in timp ce lumea era dezamagita ca AXL Rose intarziase si erau foarte multi care plecau.
Dar acum si piesa asta ma enerveaza. Ma face sa ma simt… cum? cum? Hai ca stiti. Vinovata – pentru ca nu pot sa-mi ghidez viata dupa mesajul ei.
Si mai ales vinovata ca ascult acelasi cacat de muzica de o mie de ani, in timp ce lumea se schimba si evolueaza.

Toata lumea se duce la party-uri si se sparge in figuri cu gasca si cu prietenii si cu mult fixativ in par si toate fetele sunt tunse asa-> si asculta drum n base si dubstep si beau cocktailuri si fumeaza de toate, si se duc din loc in loc in aceeasi seara si moooaaaama ce nebunie si ce viata diversa si cata hipstereala si DJ-iala si FALSITATE in tineretile noastre. Eu nu mai am chef de din astea. Poate am sa fiu asa si eu la un moment dar dar daca voi fi ma voi preface.
Eu vreau sa beau si sa ma distrez cu prieteni dragi si sinceri care au ceva in suflet si nu vor sa demonstreze nimic. Nu vreau sa trag pe nas si sa ma sparg ca sa simt ceva si nu vreau nici sa ma uit intr-un punct fix, vreau mai bine sa ascult Timpuri Noi si Vita de Vie in concert unplugged la Kulturhaus de ziua Oanei.
Vreau sa fie in jurul meu oameni FERICITI si zambitori si gata sa imparta fericire in stanga si in dreapta. Nu vreau oameni chic si fency.
Barbatul ideal este unul care are 29 de ani si arata ca un copil, si tot ce face este foarte natural si copilaresc si foarte matur, care tot vrea sa se tunda si nu apuca si i se aseaza parul foarte haios la spate, si poarta doua tricouri si unul din ele e scurt si care zambeste mereu chiar si in cele mai stresante situatii si este optimist si deschis cu toata lumea
si care orice ar face e de 1000 de ori mai interesant si mai cu atitudine decat aia care se chinuie din rasputeri sa arate si sa para intr-un fel.

Dar nu ma vreau nici pe mine asa cum sunt – nemultumita mereu si fara initiativa. Cu lume care imi spune „hai ma Nora, tu nu erai asa, tu erai miezu… ce s-a intamplat?”
Daca as avea eu initiativa poate s-ar schimba lucrurile, poate as avea in jurul meu oamenii pe care ii vreau si oamenii aia ar fi cum vreau eu sa fie. Dar din moment ce nu merit sa ridic nici macar ochii din pamant, cum as putea sa ii ridic atat de sus incat sa ma uit in ochii lor si sa le propun sa trecem printre sirurile de oameni si sa ne comportam ca niste nebuni, sa fim altfel, sa nu ne intereseze si sa fim mai frumosi in simplitatea noastra? Cum as putea sa fac asta dupa ce atata timp nu am facut nimic? Dupa ce am facut totul ca oamenii sa nu mai creada in mine. Sau sa uite ca au crezut vreodata. Dupa ce am renuntat la cea mai mare si cea mai sincera dorinta a mea – sa fac oamenii fericiti.

Am ajuns in marele oras in care se intampla o gramada de chestii si nu m-am dus nici macar la un sfert din chestiile alea numai ca am stat mai linistita in casa stiind ca ele se intampla si pot oricand sa iau parte la ele, decat as fi stat in casa la Galati stiind ca nu se intampla.
Uite ca acum imi e lene sa ma duc de la armeneasca pana la Unievrsitate pentru acelasi scop pentru care din Galati strabateam 1000 de km. Aici oamenii au tot ce vor, si nu mai vor. Sau nu mai apreciaza. Sunt rasfirati in toate partile si din toate partile tarii dar reci si grabiti si fara personalitatea aia pe care o are fiecare oras in parte (bineinteles ca asta e o mare generalizare)

Ma enerveaza tare de tot ca deodata sunt OBLIGATA sa fac ceva, sa imi fac o viata, o cariera care sa se ridice la nivelul tuturor asteptarilor, sa imi castig existenta, sa iau decizii importante, sa gandesc ca un om mare. Nu mai pot sa fac nebunii si arogante, mai intai trebuie sa ma gandesc de o mie de ori la posibilele efecte secundare.

Si mi-a venit ciclul.

Iar acum, varianta vesela – dupa ce am iesit la o plimbare afara cu prietenul Snoopy.

Cred ca toti oamenii par fericiti si poate si eu par mai desteapta si mai frumoasa si mai interesanta in ochii altora. Cred ca majoritatea oamenilor isi subestimeaza valoarea si au impresia ca toti ceilalti sunt, au, merita, primesc. Dar de fapt, indiferent de cate calitati detinem si ce impliniri sau neimpliniri avem, toti avem inauntrul nostru aceleasi temeri si indoieli

Am pierdut multe din vina mea, dar tot eu am cauzat si multe lucruri frumoase si tot eu detin o gramada de oameni frumosi care ma iubesc si de care sunt mandra, si cred despre mine ca sunt o persoana foarte alintata dar , puternica si chiar am marea binecuvantare de a fi constienta de infinitele lucruri pe care le ai de invatat din absolut orice experienta… si experientele, toate, daca le dirijezi putin, tot spre fericire duc.

Stai pe spate si hai… sa aprindem artificii pe tavan

Am inceput sa ascult mai cu atentie Led Zeppelin si Pink Floyd, iar prima ma duce cu gandul la mult miros de iarba si soare din ala care nu e nociv, iar de la a doua, fiecare acord de chitara si fiecare bataie de toba ma sperie foarte tare si nu e corect, ca intra in unele locuri din mine pe care nu prea le frecventez si eu nu pot sa controlez asta.

Heeei, nu m-am plafonat la Vita de Vie, dar de dragoste adevarata ai auzit? „si daca ii iubesti asa tare de ce n-ai mai fost la un concert de un an?” – tot din dragoste.

Stiu ca am speriat ceva lume la viata mea cu iubirile mele care o dadeau in obsesii, si imi placea sa fac asta si eram chiar mandra, dar asta parca le intrece pe toate. Am gasit un document scris in clasa a 12-a care se cheama “Uite asa as vrea eu sa arate subiectele de la BAC”
Uite ca a venit si momentul in care sa ma sperii chiar si pe mine : ))

–––––––––––––––––-

Uite asa as vrea eu sa arate subiectele de la BAC

Scrie raspunsul la fiecare din urmatoarele intrebari:

Vita de Vie a luat nastere in anul……

Primul vocal al formatiei Vita de Vie a fost…….

Lansarea albumului „Doi” a avut loc pe data de:

a) 20 mai 2001

b)16 noiembrie 2002

Ziua de nastere a lui Adrian Despot este pe data de:

a) 27 februarie

b) 21 martie

c) 2 noiembrie

d) 18 decembrie

e) 19 august

Ultimul membu care a parasit formatia se numeste……..

Andreea Talmazan a inceput colaborarea cu Vita de Vie in anul…………., inlocuindu-l ulterior pe………….

A doua piesa de pe primul album este……..

Prima piesa de pe ultimul album este……….

Ultima piesa de pe al treilea album este……..

Jumatetea de album scos de Vita de Vie impreuna cu Timpuri Noi se numeste…….

Clipul de la Varza a fost filmat la….

Primul videoclip Vita de Vie a fost facut la piesa……….

Urmatorul album Vita de Vie se va numi………….

In clip la „Vinolamine” apar si baietii de la………..

Emisiunea produsa de Sorin Danescu si Adrian Despot se numeste………

Prima melodie Vita de Vie difuzata la radio a fost……………..

Primul radio care a difuzat Vita de Vie se numeste……………….

Melodia dedicata lui Jojo, fostul chitarist, se numeste………….

Al treilea single de pe albumul „Doi” este……………………

Clipul piesei „Basul si cu toba mare” este regizat de………………

Enumera trei formatii care au inregistrat in studioul VDV Music: ……………..

Enumera trei DJ cu care a colaborat Vita de Vie: ………..

Enumera trei formatii parodiate de Vita de Vie in piesa „Vinolamine” …………..

Scrie titlul unui videoclip care a fost interzis de CNA si titlul unui videoclip cenzurat provizoriu de ei:……………

Explica semnificatia unei figuri de stil identificate in versurile: ” Am rupt din vise uscate forme mari si colorate pentru haina mea
Sa ma invelesc cu ea cand este frig”

Motiveaza apartenenta formatiei la stilul de muzica abordat, prin prezentarea a doua trasaturi specifice.

Scrie un text argumentativ de minim doua pagini in care sa-ti exprimi opinia despre urmatoarele versuri: „Mai am o dorinta, e una normala Daca-i cu putinta as vrea sa fie o varza legala Lumea se schimba si ea, e mai pasnica asa Daca soldatii ar fuma n-ar mai bombarda si masacra.”

–––––––

Acestea fiind spuse, e incredibil cum dupa atatea mii de ascultari inca ma simt intr-un fel cand ascult Vita de Vie – in felul ala care trezeste in tine ce credeai ca nu mai e si te convinge ca muzica aia esti tu.
Chiar daca obsesia a disparut, iubirea e tot acolo si acolo ramane.

Cand ai un lucru de mult timp, te obisnuiesti cu el si uiti de minunea pe care o ai in fata ta. Si atunci cand si minunea in sine contribuie la degradarea ei, uiti de-a binelea si parca iti e si frica sa iti amintesti.
Dar adevarul, miracolul, si tot ce s-a intamplat, e tot in tine si astfel o poza, o melodie, o ploaie sau orice, in orice moment iti poate aminti de tot, nu neaparat de ce ai scris, ce ai citit, ce ai vazut ci in primul rand de ce ai simtit.
Si te poate face sa zambesti cum n-ai zambit de mult. Si te poate face sa lasi in urma cu usurinta orice relatie complicato-trecatoare care pana atunci parea atat de importanta.
Multe s-au schimbat, lucruri s-au intamplat si s-au terminat. Dar tot ce a fost mi se pare extraordinar.
E o atitudine gresita sa servesti suflete la tava, sentimente, diversitate, libertate, idei, si alte rezultate ale unor intamplari la care altii nu au luat parte si nu au facut nimic ca sa ajunga la ele.
Sunt fericita ca am ocazia sa procedez in continuare intr-un mod mai intelept, care va face mai mult bine celorlalti.

-smiorcaieli ca nu mai e cum era, ca simt ca nu stiu ce, ca sunteti viata mea, ca nu pot sa traiesc fara voi, ca …. …, lamentari retarde despre vremuri trecute si stricate cu multa bunavointa de superficialitatile noastre comune si nici un pic de viziune clara si iniativa-
––

Sunt multe examene de constiinta, ba acum parca sunt mai multe decat au fost vreodata, si se simte totul la o intensitate mai mare. Dar indiferent daca ai imbatranit sau nu, daca prietenii tai au imbatranit sau daca esti singurul tanar, trebuie sa iubesti muzica, neconditionat, daca nu poti sa faci asta inseamna ca nu e iubire si nici nu a fost, sau cine stie…

O fi maturizarea ca de la o vreme nu prea mai am aer sa stau in aceeasi camera cu niste oameni sau sentimentul e invers? Mie imi e frica sa accept mai multe lucruri, in primul rand imi e greu sa accept persoana Nora care sigur ar fi putut sa faca mai multe si sa le faca altfel.

Eram in drum spre un concert in Craiova si ne-am amintit. Aveam 15 ani prima data cand am facut o mie de planuri si a fost prima data cand nu-mi venea sa cred ca trenul chiar pleaca spre o destinatie atat de lunga, dupa atatea eforturi, pentru ca m-am simtit atat de implinita mult timp dupa aceea, in ciuda concertelor nereusite, am numit acea plecare primul inceput. Intre timp zic eu ca am mai invatat unele lucruri, printre care si sa nu fiu 100% convinsa ca va iesi perfect, sa am asteptari mari dar sa ma astept la orice. Intre timp oamenii cu care m-am intalnit atunci, ori s-au plictisit, ori s-au saturat, ori s-au angajat, insurat etc.

Cu cateva zile inainte gasisem prima scrisoare (nu mail !) pe care o primisem de la Vita de Vie, in 2000; eu ma bucur tare cand gasesc ceva mai vechi care are legatura cu mine sau cu ceva la care tin. Am zis ca trebuie sa impart bucuria si cu formatia, asa ca am tras-o la xerox, am pus-o intr-un plic si am luat-o cu mine la Craiova.

In drum spre Timisoara am inceput sa ma gandesc la lansarea lu’ Egon. Nici dupa ce a trecut mai mult timp nu prea imi vine sa povestesc, nu stiu de ce. Cred ca cine a fost la lansare la „Exxtra” stie ce inseamna public numeros care merita un astfel de album, si cine a fost la „Doi” stie ce inseamna undele de fericire emanate de pe scena pentru faptul ca exista un asemenea public. Oricum ar fi fost lansarea, am senzatia ca e prea putin orice as scrie despre album, pentru ca Egon in sine spune totul despre tot. E cel mai sincer, cel mai profund, cel mai adevarat si spune exact lucrurile la care eu ma gandesc de atata timp, lucrurile pentru care lupt, pe care nu poti sa le atingi si pe care le au multi oameni dar nu isi dau seama, care sunt atat de pretioase si atat de usor de pierdut la un moment dat.

Ma mai gandesc la fenomenul asta de a judeca atat de usor lucrurile pe care nu le cunosti, fenomenul asta de a vrea din ce in ce mai mult, atat de mult incat uneori nu mai poti sa duci. Ma gandeam la toate pretentiile de bagare in seama, de iesiri de beri cu formatia, de mai mult, si mai mult, si mai mult, cand sunt atatea lucruri extraordinare care deja exista. Asta m-a determinat sa scriu ca un mesaj pentru formatie si un sfat pentru grup, versurile 3 si 4 din a doua strofa din melodia cu nr 4 de pe album, si de fiecare data cand le aud ma gandesc la ce am scris aici si la multe altele.
Pe 7.07 eram in Timisoara, urmat ca „premiu” apoi cu o bere intr-un club impreuna cu Shobo. M-am plimbat impreuna cu Ioana, am tot povestit, am fost la camin la Andrei Galut, l-am auzit cantand la chitara „Incep sa pierd”/fierb , si ma uitam la Andrei si imi dadeam seama ca e un om super tare.
Concertul incepea la 20:00, eu de la ora 14 am inceput sa am emotii de parca eram la primul concert, emotii care s-au mentinut acolo pana sa inceapa concertul si in timpul lui, chiar daca inainte a cantat foarte energic Zob. Si aici ca si la Craiova m-am simtit foarte bine in prima parte a concertului, iar spre sfarsit ma cuprinsese o stare aiurea tare de care incerc sa scap dar chiar nu stiu cum.
Era ora 8 si era ciudat ca sunt la concert Vita de Vie si nu e noapte. Era mult soare care cadea pe scena si multe chestii minore care imi atrageau atentia. La „Incep sa pierd” soarele a intrat in nori si acolo a ramas. Nu stiu ce anume ma face sa ma simt aiurea, poate Basul si cu toba mare care urmeaza dupa Incep sa pierd si imi da senzatia ca se termina               concertul. Dar aici a sunat parca mai tare ca niciodata Basul si cu toba mare (toba mare toba mare toba mare toba mare), mi-ar placea sa o mai aud o data exact la fel. RRROOOOCCCKKK, GIE!
A mai venit cineva care a dat noroc cu baietii, m-a intrebat „ce faci” cu o indiferenta la fel de mare ca politetea, sau asa mi s-a parut mie dar deja nu mai conta ca mie imi venea sa sar in sus de bucurie ca ma intalneam cu el. Unii oameni sunt neatenti, sau au masti de protectie, sau nu le pasa, sau am inebunit eu.
In mare parte a fost un concert special. cred.
La mare mi-am dat seama ce misto e ca in ultima saptamana vizitasem atata lume. Sunt prea multe drumuri de batut si locuri de vazut si cine stie cat timp ramas.
Cand a plecat Jojo din formatie am avut un sentiment foarte ciudat pe care, fiind mica, nu stiam ca trebuie sa il moderez asa ca l-am lasat sa se intample. Sentimentul ca nu se poate sa plece, ca nimeni nu poate sa fie mai potrivit decat el in Vita de Vie si ca Cezar e un naspa si il urasc Pe masura ce a trecut timpul mi-am dat seama ca nu e chiar asa rau, si chiar daca a ramas putin din sentimentul ala, era prea putin sa mai conteze.
Acum un an jumate a plecat si Burete. Mi-am imaginat cum ar arata formatia daca in timp, fara sa bagam de seama s-ar schimba toti membri, si deodata am vedea ca nu mai sunt aceiasi de la inceput. Dar tristetea trebuia sa treaca repede ca doar nu mai eram la 13 ani si trebuia sa pastrez si putina bucurie pentru noul basist, in cazul in care imi placea. A fost frumos, ne-am strans o mare parte din grup la primul concert al lui Ciuplea cu Vita de Vie, ca sa-l aplaudam pe el nu ca sa plangem dupa Burete. Este foarte normala si evidenta atitudinea asta, dar chiar daca era normal sa fie asa, m-am bucurat mult si a fost ceva unic.
Eu am zis mereu ca am sa raman aici prezenta si am sa fiu ultima care renunta. Cat de original, fantastic, neasteptat a fost totul pentru mine la inceput, si cat de demodata o sa mi se para toata ideea asta mai tarziu daca nu am grija sa tin minte tot.
Am ajuns si la un concert in Mamaia, am pierdut Suie Paparude si de cand voiam sa-i vad! Dar nu-i nimic am ascultat Cargo

Si apropo pentru cei care au fost acolo, sa stiti ca in aceeasi seara pe la ora 23:00 Vita de Vie a avut concert in Costinesti.

In ultimul timp am stat in Bucuresti, aproape de formatie asa cum am vrut din totdeauna. De fapt acest aproape a insemnat cea mai mare indepartare posibila.Ma bucur ca exista o melodie care sa-mi dea senzatia de tremurat mai mult decat oricare alta, de frica si in acelasi timp de fericire si incredere si iubire, si atata timp cat ea exista inseamna ca sunt toate sansele sa exist si eu la fel in continuare.Acum ma simt de parca as umbla dezbracata in centrul orasului, sunt lucruri prea personale si in acelasi timp prea putine pe care oricum e greu sa le explici in asa fel incat sa nu sune penibil si oricum nu mai am cui sa le spun.
Dar de-acus,Zise el cu glas sfarsitRidicand un piciorus,Dar de-acus s-a ispravit…- asa era poezia

In 2001 cand i-am ascultat prima oara, mi s-au parut niste copii care se joaca si ei de-a muzica. Mi-au placut dar niciodata nu i-am tratat cu prea mult respect si nu i-am luat foarte in serios.

Acum ceva vreme, dupa 7 ani pauza, am fost la un concert cu ei si atmosfera de acolo m-a facut sa ii ascult mai atent. Initial singurul album care mi-a placut a fost Toxic, De la o vreme am inceput sa ascult cu mai mare atentie si Broken Trust.

Imi place mai mult Toxic decat Broken Trust, mi se pare mai expresiv, poate pentru ca am prejudecati legate de limba in care canta o trupa romaneasca proportional cu sinceritatea acesteia.

Mai au si alte albume in afara de astea doua?

Oricum au ceva special si personal AB4 astia, piesa mea preferata ramane Hol, nu doar pentru linia melodica ci si pentru versurile foarte fine si vii.

Multumesc AB4 pentru aceasta melodie 🙂 si abia astept Tuborg Green Fest ca sa ii ascult si sa ii VAD!