Posts Tagged ‘concert’

Omul cu Sobolani a lansat aseara albumul Retro. Am ajuns, ca de obicei, intamplator la concertul despre care am aflat chiar atunci pe loc ca e lansare. Nu am prea multe de povestit, nu a fost o seara iesita din comun, dar totusi un concert dragut si atmosfera misto.
Sunt cam impotriva coverurilor de obicei, de cele mai mule ori sunt facute gratuit, doar ca sa atragi public sau sa multumesti niste organizatori. In cazul asta sunt foarte incantata de initiativa lor. Apreciez mult faptul ca sunt facute dupa niste piese romanesti.
Apreciez si explicatia lor simpla si sincera: „Am ales ce muzica ne-a placut din acea perioada si am cantat piesele cum am stiut noi mai bine. Nu e vreun demers academic sau vreo judecata de valoare. E doar un ‘multumim’ respectuos pentru cativa oameni mari, care ne-au inspirat. Aceste cantece n-au fost in Billboardul american dar sunt in inimile noastre si asta e cel mai important.”

Acum cand ascult piesele, am starea aia de oboseala placuta pe care nu am mai avut-o de mult.

Cam atat despre OCS.

Celelalte piese:
Mondial – De va veni la tine vantul
Rosu si Negru – Pseudofabula
Phoenix – Lasa, lasa
Alexandru Andries – Cea mai frumoasa zi
Valeriu Sterian – Anotimpuri

Anunțuri

Printr-o mare intamplare datorata Ofeliei, am ajuns vinerea trecuta la concertul aniversar ZOB 18 ani, in clubul Wings.
Nu stiu foarte multe detalii despre ei si chiar daca imi plac si le stiu aproape toate piesele, nu am fost cine stie ce fana. Vreau totusi sa spun cateva cuvinte.

Club Wings este unul dintre cele mai respectabile cluburi in care am fost de cand sunt in Bucuresti, este elegant si de bun simt, un loc in care vin oameni entuziasmati de concerte si de muzica, dar care totusi nu sunt adolescenti. Am vazut oameni de toate varstele la acest eveniment (ca si la altele tinute in acelasi loc), dar media de varsta cred ca era totusi 25-26 in loc de 16-17 cum este prin alte locuri.

Imi plac la nebunie concertele in care sala e plina dar totusi am loc sa duc tigara la gura fara sa ard pe nimeni, toata lumea danseaza da nu se impinge nimeni in mine, unde se face pogo dar din ala cu responsabilitate si cu bun simt – care prin urmare reuseste si sa transmita o energie chiar… pozitiva.

ZOB este o trupa foarte energica in concerte, si nu doar energica ci si pasionata. Cred ca am mai spus cu mai multe ocazii, admir foarte mult artistii (romanesti in special) care nu se lasa pacaliti de varsta. E greu sa repeti atatea acorduri si versuri timp de zeci de ani, dar daca esti destept si viu, iti dai seama ca niciodata nimic nu se repeta. M-am bucurat tare mult sa imi dau seama ca se poate – sa transmiti, sa inspiri, sa instigi, sa energizezi, chiar si dupa 18 ani sa fii la fel ca la inceput si sunt mandra de piesele care atata timp au ramas in picioare cum ar fi asta ->

Au avut o intrare in scena la fel de spectaculoasa ca si sfarsitul, in care au fost invitati pe scena toti cei care au fost alaturi de ZOB in acesti ani.

ZOB este primul concert de rock din viata mea, cand aveam vreo 12 ani si unchiul meu Iulian m-a dus la o petrecere PNL in Galati unde au cantat ei, Vank si Sarmalele Reci. Nu am sa uit niciodata concertul ala, cu atat mai mult acum, cand am auzit in concert piesa asta, pe care nu o mai ascultasem de atunci. E foarte linistitor si antrenant sa iti dai seama cum trece timpul si unele lucruri nu se schimba, ci doar evolueaza, si intr-un fel sau altul o fac impreuna cu tine.

Se va scoate un DVD cu concertul din Wings („pe care il veti downloada de pe net” :)) ). M-am gandit ca au fost asa explozivi si inventivi tocmai pentru ca jumatate din oamenii de acolo aveau aparate foto si camere de filmat in mana, dar m-am convins repede ca nu a fost asa, pentru ca dupa cateva zile i-am vazut din nou in concertul aniversar Club A – 42 de ani.

Vreau sa spun ca am reusit sa cant si sa aplaud din nou la un concert. Credeam ca am imbatranit si nu mai simt sa fac asta si mi se pare ca nu mai am pentru cine sa ridic o mana sau sa cer un bis, dar uite ca aveam dreptate si daca cineva a imbatranit, cu siguranta nu sunt eu persoana aia.

Am fost asa de bucuroasa cand vedeam oameni atat de bucurosi incat imi venea sa ma bag si eu la pogo – dar mi-a fost frica. 😀

A fost foarte misto si intreg festivalul Club A, trupe multe si bune, multime de oameni care s-a intins pe mai multe strazi, DJ batran care a povestit despre cum era Club A acum 42 de ani, cine a repetat, cantat de-a lungul anilor acolo, cum ar fi fost primit acest eveniment daca se intampla acum 42 de ani, si tot felul de alte intamplari haioase.

A fost totul plin de o energie cum foarte rar mai intalnesti in Bucuresti, am iesit in ploaie, am cantat cu coaie, si nici nu imi amintesc cand a fost ultima data cand am facut lucrul asta.

La multi ani Club A, felicitari, si multumesc pentru un festival atat de reusit care a adus impreuna oameni pe care nu-i mai vazusem de atat de mult timp.

Daca mai e cineva care nu a aflat, astazi e ultima zi din festival – Iris, Omul cu Sobolani, Nicu Covaci, Blazzaj, Mike Godoroja & Blue Spirit, Voodoo, Stonebox.

Adevarul e atat de relativ incat poti sa traiesti fericit in orice adevar ai chef. Si oricum vorba aia… F.N.F.V.P.T.

Imi pare rau ca nu am gasit varianta live din Wings de la piesa asta, a fost absolut senzational. Dar ascultati-o oricum!

http://www.zob.ro/

http://www.facebook.com/pages/ZOB/109358242427335

http://www.myspace.com/zobsciencefiction

http://roton.ro/featured/zob

*** Am observat ca multa lume a ajuns la articolul asta cautand pe google „ce inseamna prescurtarea fnfvpt” asa ca am sa deslusesc taina: FUTI NU FUTI, VREMEA PULII TRECE!

Pe 1 decembrie 2006 la Preoteasa se intampla un concert cu ocazia zilei mondiale de lupta impotriva HIV , in care Omul cu Sobolani, Vita de Vie, Florin Chilian, ZOB, Sarmalele Reci, Bryon si Simona Radu cantau cateva piese proprii si un cover.
Se pare ca s-au intamplat lucruri magice in seara aia pentru ca atunci am fost impresionata prima data de Sarmalele Reci si poate daca nu era seara aia, multe altele nu ar mai fi fost.

Si pentru ca tot atunci am mai fost impresionata de cineva atat de negativ, incat a durat ani ca sa ajunga la mine si impactul pozitiv.
Toata lumea era impresionata de ce se intampla acolo si din public asa vedeam eu lucrurile, cum ca toti sunt foarte implicati in ziua aia si in evenimentul ala.

Singura nemultumire a lui Florin Chilian era ca nu i se auzea vocea cum voia el, sau chitara nu mai stiu exact, tin minte ca dupa prima piesa a zis „e doar o voce si o chitara, ce poate sa fie asa greu?” si a plecat de pe scena si din cate imi amintesc nu a mai cantat. Am fost foarte deranjata de ce a facut si de felul in care a facut-o, extrem de nepasator si de egocentric si care vrea sa sara in evidenta si uaaaaa o intreaga poveste si interpretare in jurul acestui gest pe care probabil toata lumea care a fost acolo l-a si uitat dupa 3 zile. M-am enervat atat de tare incat tin minte ca tremuram din toate incheieturile :)) si cu o voce la fel de tremurata mi-am si exprimat parerea, aproape ca pe stadion.

Si din seara aia au urmat niste ani in care am tot judecat ce spune si ce are de transmis cineva prin simpla si jalnica prisma a faptului ca pur si simplu nu-mi place de el. Nu-mi place ce a facut -> nimic nu-mi place -> nimanui nu ar trebui sa-i placa -> tot ce face e gresit.
Cele 6 piese pe care le stiam deja nu au fost de ajuns ca sa imi schimbe decizia: de atunci am refuzat sa fiu prezenta la orice eveniment la care era si el si am schimbat postul de fiecare data cand il vedeam. Grea boala, si compromitatoare de… spirit.

Ei bine… acum doua saptamani faceam ceva la laptopul unui prieten si eram foarte concentrata, prea concentrata la ce faceam ca sa fiu atenta la ce se auzea pe fundal sau sa schimb melodiile. Si uite asa, fortat si pe nepregatite, s-au intalnit cu mine niste acorduri foarte frumoase de chitara intr-un concert, si versurile „Nu fugi de lume, lasa lumea-n lumea ta, cu adevarat… nu au ce sa-ti ia, nu au cum”
M-am oprit din tot ce faceam ca sa ma asigur ca el canta, si am stat vreo 15 minute cu ochii in playlistul ala si, doamnelor si domnilor, in sfarsit… AM ASCULTAT.

Mie mi se pare fascinant ca nici macar nu mi-am dat seama cate concluzii trag oamenii din intamplari care pur si simplu nu inseamna nimic decat ceea ce facem noi sa insemne.
Si cine stie cate alte setari din astea or mai fi in viata mea si in vietile tuturor si pana la urma adevarul e atat de departe.

Florin Chilian este pana la urma cineva in care ma regasesc, si in ce imi place la el si in ce nu. E foarte greu momentul recunoasterii 😀 dar si momentele ignorantei sunt la fel. Toata lumea are de pierdut, oamenii care sunt langa mine, langa cei de langa mine, intreaga lume si mai ales eu.
Am auzit o multime de lucruri despre el care m-au facut sa nu vreau sa aud mai multe. O sa fie cam greu sa ma dezobisnuiesc de vechile obiceiuri si judecati, dar de acum inainte sper sa las personajul sa fie doar vehicolul muzicii, oricine ar fi acel personaj.

Florin Chilian pare sa fie foarte sincer, eu chiar il cred, nu cunosc eu prea bine regulile si trucurile astea de marketing dar ma bazez cel mai tare pe sentimente si pe ce imi transmite muzica, si cred eu ca am recunoscut de fiecare data sutele de impostori din industria muzicala. 🙂

Cred ca orice artist are cel putin un moment in care poate sa devina impostor. Este vorba despre acel moment de mandrie si trufie care te cuprinde cand multa lume te admira. Cred ca toti ar trebui sa fuga de sentimentul asta cat pot ei de tare daca nu se simt in stare sa-i tina piept.
Cand esti sincer si esti expresia propriei persoane, esti artist. Vor fi oameni care te vor recunoaste si te vor iubi, exact cati trebuie sa fie. E atat de simpla formula. Si atat de greu sa ajungi la tine.
Daca ajungi sa te fortezi sa spui ceva doar pentru ca ai avut succes cand ai facut-o din inima, deja ai pierdut inima si nu mai esti artist.
In loc sa ne bucuram singuri de orice succes, eu zic ca ar trebui sa ne incurajam unii pe altii, sa ne ajutam sa fim consitenti de tot ce putem. Nu ar trebui sa existe „nu e bine ce faci” sau „eu sunt mai destept” ar trebui sa primim si sa oferim constienti de ironia egalitatii dintre noi, separata de toate rangurile si istoriile si parerile care oricum sunt aceleasi si oricum se tot schimba.
Ma intreb aproape in fiecare zi cum ar arata lumea daca lucrul asta imposibil ar deveni deodata un fapt implinit. Cred in salturi calitative foarte mari – imi e foarte frica de ele pentru ca stiu cat de posibile sunt.
Tin pentru mine multe lucruri insa experientele din viata mea nu pot sa le tin. Nu am voie, si nici nu vreau. Daca am sa ajung un om mare candva si cred ca am sa ajung, sunt sigura ca am sa o fac pentru a da totul mai departe.
Daca ar fi ca oamenii sa faca doar ce simt, probabil ca ar fi mult mai putini artisti. Dar ar face mai mult decat toti la un loc.

In ciuda lucrurilor pe care le-am scris in postarea anterioara, cateodata chiar ajung sa ma satur de toate obligatiile lumii… cateodata chiar inteleg.

Florin Chilian mi-a readus convingerea ca nimeni niciodata nu a facut ceva cu adevarat mare fara sa fie sincer fata de el si fara sa se lupte cu propria fiinta.

Mi se pare un privilegiu sa poti sa ai sentimente atat de frumoase si un privilegiu la fel de mare sa poti sa le si exprimi. Cred cu tarie ca oricine are puterea sa se exprime, doar ca nu fiecare este si constient de ea. Trebuie sa mai si traim, nu doar sa vorbim despre viata, dar totusi viata ar fi cam lipsita de viata daca nu ar vorbi nimeni despre ea.

Florin Chilian foloseste cuvinte cum ar fi „suflet” „vise” „lacrimi” etc si IN SFARSIT nu suna penibil, suna natural si exact asa cum trebuie sa sune.

Mi se parea atat de arogant si prefacut si atat de nepasator fata de evenimentul din 2006, incat am alimentat parerea asta refuzand sa aud macar o propozitie spusa de el. Si asta ca sa vad acum ca este implicat in o gramada de chestii si face si spune tot felul de lucruri care demonstreaza clar ca ii pasa. De o mie de ori mai mult decat imi pasa mie. Dar ce puternic te simti cand ii consideri pe altii cum nu vrei tu sa fii !
Foarte rar oamenii isi dedica vietile pentru a servi vietilor altora, destul de rar intalnesti pe cineva caruia sa ii pese si sa nu o faca doar ca sa para.
Atat de rar vedem in jur ochi stralucind curat, acum cand totul e sa iei, sa nu ai nimic de dat.

Am ascultat tot albumul „Autistul – Nu-l mai goniti pe Brancusi” si in sfarsit ceva m-a facut sa vreau sa iau decizia mai buna pentru interior decat pentru exterior, chiar daca prima varianta e mai grea si a doua foarte comoda.
Am trecut muzica lui in folderul numit „Poezie”, unde pana acum eram convinsa ca va fi loc doar pentru poezie propriu-zisa si pentru albumele lui Bob Dylan.
Inca nu am ascultat tot, iar ce am ascultat, am ascultat cu frica, cuvintele se apropiau prea mult de mine si inca nu stiu ce sa fac – sa le las, sa nu le las. Sa mai fug putin de tot? Ma mai gandesc.

Mi se pare fantastic cata vibratie si greutate se simte in muzica lui, cata tristete sau chiar spaima, si totusi cat eroism si lipsa de victimizare.

Ma bucur ca inca nu am gasit nici o piesa de-a lui compusa direct in limba engleza, pentru ca a canta in alta limba decat cea in care gandesti, mi se pare a avea o mica doza de ipocrizie si de instrainare de propriile trairi.

Simt ca il inteleg si ma intelege atat de bine si ma bucur foarte tare cand primesc confirmari de sentimente.
Cred ca tocmai a devenit ceva asemanator cu un bun si de suflet prieten care imi spune exact ce vreau si exact ce nu vreau sa aud – adevarul.

Bine ai venit in lumea mea. Poti sa intri acum.

Imi place asa mult cum scrie Vlad incat m-a facut sa nu mi se mai para atat de penibil sa arati la toata lumea orice prostie la care te gandesti, mai ales ca el o face asa simplu direct si poetic.
Asa ca am sa renunt la ideea ca daca scriu despre mine e penibil si oricum nu intereseaza pe nimeni. De fapt nu am sa renunt la idee pentru ca pana la urma asa si e, dar am sa o fac macar fiind mandra de mine.
Am sa vorbesc despre mine ca sa vada lumea cine sunt eu si cum ma simt eu si nici n-am sa ma prefac ca vreau sa vorbesc despre altcineva.

Este o zi de februarie pe la sfarsit si draga nora, te astepti sa vina primavara pentru ca te gandesti ca daca o sa fie cald o sa ai chef sa faci in sfarsit ceva cu viata ta. Si dai vina pe primavara care nu vine deloc
si stai pe facebook ca tampita fara oxigen in camera si te gandesti daca e lipsa de oxigen sau e o stare de sufocare provocata tie de catre tine sau altora de catre tine
si ma chinuie gandul ca „mi-o fac cu mana mea” si chiar si faptul ca nu iau aceasta propozitie ca pe ceva pozitiv imi trezeste un sentiment de vinovatie si nu de responsabilitate.
Orice muzica trista ma intristeaza, si aia vesela ma aduce la disperare de tristete.
si tot timpul uit ce voiam sa spun, si vreau sa scriu si sa fac dar de fapt nu vreau sau nu stiu ce e dar pur si simplu nu fac nimic si imi dau seama ca asta e problema mea din totdeauna.

Mi-e groaza cand imi dau seama ca o sa trebuiasca sa plec si sunt atat de dependenta de orice si mai ales de , si de comoditate si de nimic.
Si ma gandesc ca de fapt cum cred ca se simt ceilalti, asa ma simt eu, si sunt dezorientata dar de fapt nu sunt deloc ci e doar o stare autoprovocata de victimizare ca sa mai pot s-o ard asa facand nimic, o vreme. Fapt pentru care e numai si numai vina mea.

Stau de 4 zile numai in casa si am impresia ca atunci cand am sa ies imi voi fi pierdut reperele si reflexele si toata lumea o sa-mi fie straina.

Ca sa poti sa treci peste, trebuie sa te lasi sa fii. Trebuie sa-ti lasi defectele sa traiasca, ca sa te lase si ele sa traiesti. Sa iti dai voie sa fii cum crezi, ceea ce poti fi tu mai rau cu putinta, si abia atunci ai sa poti sa depasesti bariera si sa nu mai fii asa. Scriu in speranta ca o sa reusesc sa fac asta dar vina pe care o port fata de mine si fata de intreaga lume nu-mi da voie. Sunt vinovata pentru faptul ca nu pot sa ma accept. Si sunt vinovata pentru faptul ca ma simt vinovata – daca nu m-as mai simti, totul s-ar rezolva. Daca as fi o persoana puternica si dinamica si lipsita de prejudecati si extraordinara asa cum vreau sa fiu, nu m-as simti vinovata. As putea sa ies din incurcatura asta in forma de cerc.
Sa renunti la un sentiment. Fara sa te gandesti prea mult, fara sa analizezi, fara sa ai un plan de bataie. Suna simplu „renunta, let it be, let it go” si e foarte simplu dar totusi nu pot sa fac asta. Poate ca sunt atasata de felul in care ma simt, dar atasamentul nu ma face sa ma simt bine. Nu pot sa traiesc nici cu sentimentul de vinovatie, dar nici fara el nu vad ce as putea sa ma fac. Iar asta sentiment imi dezvolta? bineinteles, vina.

Si ma gandesc ca poate el s-a plictisit de mine pentru ca si eu m-am plictisit de mine iar daca s-a plictisit de mine e tot vina mea, pentru ca daca eu sunt plictisita de mine si ceilalti vor fi, se stie. Pentru ca ce crezi despre tine si ce simti pentru tine, aia e imaginea cu care te prezinti in lume. Esti propriul tau PR.

Si ma hotarasc ca trebuie sa deschid fereastra si sa las tot frigul din lume sa intre in camera, frigul si aerul si mai ales oxigenul ! Urasc frigul dar imi lipseste atat de mult aerul incat hai sa fac marele pas – deschid geamul la minus nu stiu cate grade si stau in tricou numai asa de-a naibii si iubesc frigul… tot de-a naibii, cu ura il iubesc. Si mi se pare ca am facut o mare minunatie ca am reusit sa deschid geamul in timp ce altii se bucura cu adevarat de minunatiile lumii, si toata lumea face ceva bun in lumea asta in afara de mine.

Si toate fetele sunt frumoase si elegante si bine imbracate si ordonate si ingrijite, numai eu umblu cu stratul de noroi pe bocanci si lumea ma intreaba daca sunt rockerita chiar si cand sunt imbracata in ROCHIE. Ei… da stai ma ca de fapt asta suna bine, imi place. :))

Si toti oamenii au obiective de atins si CV-uri kilometrice la varsta asta, si fac tot felul de chestii si numai eu stau si ma uit la ei si ma prefac ca sunt si eu printre ei dar de fapt stau pe margine, in ultimul rand… si de aici de sus vreaaau maaaai muuuuult.

Si am asa impresia cum ca toti in jurul meu isi traiesc fericiti povestea vietii si eu am ramas asa de in urma si deja lumea s-a si saturat de Nora care scrie numai porcarii, frumoase uneori, dar deja repetitive care promiteau candva ca vor duce undeva dar io-te ca nici acum nu au dus nicaieri. Imi e si rusine sa mai scriu ceva pe undeva. Am senzatia ca nu merit nici sa scriu. Nu merit sa ridic ochii din pamant. Pentru ca sunt vinovata. Pentru ca mi-am gresit mie. Pentru ca nu asa imi planuisem sa arate viata mea.

Ascult November Rain ca sa ma simt mai bine, pentru ca e o piesa despre disperare si resemnare si tristete, si despre cum sa iesi din asta. Mi se pare genial felul in care se leaga ultimele versuri de restul piesei si cum se schimba sensul lui „nothing lasts forever” si brusc apare mare si clar mesajul. Eu nu am primit-o niciodata ca pe o piesa de dragoste ci ca pe o piesa de… viata.
O ascult si tare as vrea sa ma simt mai bine pentru ca e melodia adolescentei mele si pentru ca am spus candva ca alea sunt cele mai frumoase versuri din lume si de fiecare data s-au adeverit si pentru ca am fost la concert fara nici un leu in buzunar si fara credit pe telefon si fara cartela de metrou (din vina mea, bineinteles) si imediat dupa ce s-a terminat piesa asta s-au deschis portile si au inceput toate melodiile care imi placeau, si pentru ca am simtit o fericire pe care foarte rar mi s-a intamplat sa o traiesc, am simtit cum muzica imi curge prin tot corpul si cum toata lumea imi apartine si cum toate intamplarile importante din istoria umanitatii sunt prezente acolo, in jurul meu, in praful pe care calcam, in prietena pe care o tineam de mana, in mine si in toata intamplarea din seara aia. Asta in timp ce lumea era dezamagita ca AXL Rose intarziase si erau foarte multi care plecau.
Dar acum si piesa asta ma enerveaza. Ma face sa ma simt… cum? cum? Hai ca stiti. Vinovata – pentru ca nu pot sa-mi ghidez viata dupa mesajul ei.
Si mai ales vinovata ca ascult acelasi cacat de muzica de o mie de ani, in timp ce lumea se schimba si evolueaza.

Toata lumea se duce la party-uri si se sparge in figuri cu gasca si cu prietenii si cu mult fixativ in par si toate fetele sunt tunse asa-> si asculta drum n base si dubstep si beau cocktailuri si fumeaza de toate, si se duc din loc in loc in aceeasi seara si moooaaaama ce nebunie si ce viata diversa si cata hipstereala si DJ-iala si FALSITATE in tineretile noastre. Eu nu mai am chef de din astea. Poate am sa fiu asa si eu la un moment dar dar daca voi fi ma voi preface.
Eu vreau sa beau si sa ma distrez cu prieteni dragi si sinceri care au ceva in suflet si nu vor sa demonstreze nimic. Nu vreau sa trag pe nas si sa ma sparg ca sa simt ceva si nu vreau nici sa ma uit intr-un punct fix, vreau mai bine sa ascult Timpuri Noi si Vita de Vie in concert unplugged la Kulturhaus de ziua Oanei.
Vreau sa fie in jurul meu oameni FERICITI si zambitori si gata sa imparta fericire in stanga si in dreapta. Nu vreau oameni chic si fency.
Barbatul ideal este unul care are 29 de ani si arata ca un copil, si tot ce face este foarte natural si copilaresc si foarte matur, care tot vrea sa se tunda si nu apuca si i se aseaza parul foarte haios la spate, si poarta doua tricouri si unul din ele e scurt si care zambeste mereu chiar si in cele mai stresante situatii si este optimist si deschis cu toata lumea
si care orice ar face e de 1000 de ori mai interesant si mai cu atitudine decat aia care se chinuie din rasputeri sa arate si sa para intr-un fel.

Dar nu ma vreau nici pe mine asa cum sunt – nemultumita mereu si fara initiativa. Cu lume care imi spune „hai ma Nora, tu nu erai asa, tu erai miezu… ce s-a intamplat?”
Daca as avea eu initiativa poate s-ar schimba lucrurile, poate as avea in jurul meu oamenii pe care ii vreau si oamenii aia ar fi cum vreau eu sa fie. Dar din moment ce nu merit sa ridic nici macar ochii din pamant, cum as putea sa ii ridic atat de sus incat sa ma uit in ochii lor si sa le propun sa trecem printre sirurile de oameni si sa ne comportam ca niste nebuni, sa fim altfel, sa nu ne intereseze si sa fim mai frumosi in simplitatea noastra? Cum as putea sa fac asta dupa ce atata timp nu am facut nimic? Dupa ce am facut totul ca oamenii sa nu mai creada in mine. Sau sa uite ca au crezut vreodata. Dupa ce am renuntat la cea mai mare si cea mai sincera dorinta a mea – sa fac oamenii fericiti.

Am ajuns in marele oras in care se intampla o gramada de chestii si nu m-am dus nici macar la un sfert din chestiile alea numai ca am stat mai linistita in casa stiind ca ele se intampla si pot oricand sa iau parte la ele, decat as fi stat in casa la Galati stiind ca nu se intampla.
Uite ca acum imi e lene sa ma duc de la armeneasca pana la Unievrsitate pentru acelasi scop pentru care din Galati strabateam 1000 de km. Aici oamenii au tot ce vor, si nu mai vor. Sau nu mai apreciaza. Sunt rasfirati in toate partile si din toate partile tarii dar reci si grabiti si fara personalitatea aia pe care o are fiecare oras in parte (bineinteles ca asta e o mare generalizare)

Ma enerveaza tare de tot ca deodata sunt OBLIGATA sa fac ceva, sa imi fac o viata, o cariera care sa se ridice la nivelul tuturor asteptarilor, sa imi castig existenta, sa iau decizii importante, sa gandesc ca un om mare. Nu mai pot sa fac nebunii si arogante, mai intai trebuie sa ma gandesc de o mie de ori la posibilele efecte secundare.

Si mi-a venit ciclul.

Iar acum, varianta vesela – dupa ce am iesit la o plimbare afara cu prietenul Snoopy.

Cred ca toti oamenii par fericiti si poate si eu par mai desteapta si mai frumoasa si mai interesanta in ochii altora. Cred ca majoritatea oamenilor isi subestimeaza valoarea si au impresia ca toti ceilalti sunt, au, merita, primesc. Dar de fapt, indiferent de cate calitati detinem si ce impliniri sau neimpliniri avem, toti avem inauntrul nostru aceleasi temeri si indoieli

Am pierdut multe din vina mea, dar tot eu am cauzat si multe lucruri frumoase si tot eu detin o gramada de oameni frumosi care ma iubesc si de care sunt mandra, si cred despre mine ca sunt o persoana foarte alintata dar , puternica si chiar am marea binecuvantare de a fi constienta de infinitele lucruri pe care le ai de invatat din absolut orice experienta… si experientele, toate, daca le dirijezi putin, tot spre fericire duc.

Stai pe spate si hai… sa aprindem artificii pe tavan

Am inceput sa ascult mai cu atentie Led Zeppelin si Pink Floyd, iar prima ma duce cu gandul la mult miros de iarba si soare din ala care nu e nociv, iar de la a doua, fiecare acord de chitara si fiecare bataie de toba ma sperie foarte tare si nu e corect, ca intra in unele locuri din mine pe care nu prea le frecventez si eu nu pot sa controlez asta.

Heeei, nu m-am plafonat la Vita de Vie, dar de dragoste adevarata ai auzit? „si daca ii iubesti asa tare de ce n-ai mai fost la un concert de un an?” – tot din dragoste.

M-am intalnit acum cateva saptamani cu Ana Badea si am mers impreuna de la Bucuresti la Galati si a fost foarte frumos si bineinteles ca acum urmeaza sa povestesc despre super gashca de la scoala numita CORTUL

Cortul era o gasca de copii care se credeau oameni mari dar isi spuneau „copiii strazii” si bineinteles credeau ca sunt altfel decat toti ceilalti. eu inca mai cred ca aveam dreptate.

Nu aveam nimic, decat mintea deschisa (atat de deschisa incat acum ni se pare ca era tocmai invers) , multa incredere, multa credinta, si TOT viitorul in fata.

Eram nebuni, fanatici, intensi, filosofi, fara prea multe prejudecati si idei fixe, si din cauza naivitatii cu care CREDEAM ca putem face orice, eu una chiar reuseam sa fac cam tot ce voiam.
Eram handicapati si inconstienti si ne intreceam in zambete si naturalete.

Nu ne oprea nimic sa ne asezam la orizontala in mijlocul strazii si sa facem poze, sau sa dansam in centrul orasului, ne mazgaleam pe maini cu pixul, putea sa ploua oricat de tare si nu conta daca ne murdaream de noroi din cap pana-n picioare sau daca aveam o singura umbrela, petreceam si sarbatoream orice eveniment, faceam obsesii si nebunii si iubeam cu mare patima.

Eram rockeri, hipioti, hardcoristi, hip-hoperi, metalisti, alternativisti, punkeri, anarhisti, pacifisti, toti amestecati si buni prieteni.
Eram cei mai fericiti copii din lume.

Lucrurile pe care copilul strazii le iubea cel mai tare erau:

„excursiile cu prietenii, prietenii adevarati, muntele, traseul, Vama Veche, noptile pierdute cu prietenii, iubirea, cocutzele, concertele, mancarea, sa citeasca, sa asculte muzica”

„sa faca ceva nou, sa-si traiasca viata la extreme, sa faca traseu la 2 noaptea, sa cada si sa se tina de urzici, haosul,”

Vita de Vie, drumul, probele, concertele, prietenii, experienta si berea de dupa, calatoriile cat mai departe de Galati, internetul, oamenii care isi unesc puterile si realizeaza lucruri impreuna, oamenii care vor sa sara, schimbarea, culisele, ideile”

„sa bea cafea, sa iubeasca, arta in general”

Copilu’ strazii, isi dorea, dupa fiecare caz:

„sa incerce tot ce n-a incercat, sa nu ii para rau de nimic din ce face acum, sa iubeasca, sa nu iroseasca nici o secunda din viata, sa nu stea”

„sa proiecteze primul zgarie-nor din Romania

„sa citeasca multe carti, sa calatoreasca mult (da mult), sa iubeasca multe femei si sa fete si sa se bucure de ele, dar numai pe una sa o iubeasca cu fiecare atom din el, sa-si ia o geaca de motor si un cos de gunoi, sa moara sexy, sa o mai vada o data pe baba aia care a cazut, orice ar face in viata, sa moara impacat cu el,”

„sa asculte toata muzica din Romania, sa faca ceva mare de care sa se bucure toata lumea, sa lupte cu calm impotriva a tot ce nu-i place, ”

Aveam jurnale in care scriam tot ce faceam, toate prostiile lipsite de sens pe care le scoteam pe gura, tot ce voiam sa spunem si nu aveam curaj, toate intamplarile prin care treceam si voiam sa ni le aducem aminte azi.
Aveam legitimatii cu numele noastre, aveam si adresa de e-mail cu cortul, insigne si tricouri personalizate, o „arhiva” in care pastram ca amintire diferite obiecte, si… ce mai aveam? O gramada de chestii si ne stia tot liceul si tot orasul si aratam foarte bine si sexy nu doar in interior ci si exterior asa ca toata lumea voia sa ni se alature si sa ne respecte regulile create de noi :))

Această prezentare necesită JavaScript.

Mergeam in tot felul de locuri impreuna, dar inainte treceam intr-un numar foarte mare pe la parintii celorlalti si spuneam ca „pe toti ne lasa, lasati-l si pe el. haaaideti ca nu plecam departe, haaaideti ca are note bune, si nu are absente” Ne faceam remarcati peste tot unde mergeam, in toate trenurile, campingurile, garile, cluburile, parcurile.

Aveam puterea sa ne impresionam adanc unii pe ceilalti si sa ne lasam la randul nostru impresionati.

Stiam ca putem sa facem lucruri mari si importante si eram convinsi ca asta o sa si facem, dar nu acum, ci cand o sa fim mari.

Intr-o vara din anul 2002 stateam pe faleza (zidul mic, se stie) undeva deasupra de unde se vedea un asfintit foarte portocaliu, iar Liviu mi-a zis „hai sa nu uitam niciodata acest moment” Si a mai spus el ca o sa ne facem mari si o sa avem dorinte mult mai complicate si vieti imbarligate si o sa uitam care este scopul cel mare si important si SIMPLU al vietii – acel scop pe care atunci il atingeam cu brio macar o data pe zi.

Chiar daca acum vorbim foarte rar, toti sunt oameni foarte misto pe care ii iubesc la fel de tare ca atunci, iar lucrul asta e unul din cele pe care atunci mi le doream cel mai mult. Sa ajungi sa cunosti pe cineva atat de bine incat daca te intalnesti dupa 7 ani de pauza in care amandoi v-ati schimbat, totusi sa va cunoasteti la fel de bine.

Toate reuniunile de clasa, de gashca, de orice, toate povestirile din tren, toate cuvintele pastrate de acum 10 ani, toate melodiile reascultate, scrisorile pe care nu le-ai pierdut, promisiunile respectate, cartile recitite, pozele revazute, au un scop extrem de important. Sunt ca o dovada de respect fata de lucrurile in care credem si pe care vrem sa le dam mai departe.

Sunati-va, bai, prietenii din copilarie! Invitati-i la o inghetata din aia la cornet si plimbati-va prin locurile alea de demult. Nu mai aveti numarul? Ei asta sa fie problema.

Duceti-va in vizita la educatoare, invatatoare, la profesorii aia tineri care acum sunt batrani si, daca aveti pentru ce, intoarceti favorurile – mi-a spus un profesor foarte bun din facultate ca la un anumit interval de timp trebuie sa ne intoarcem in locurile de unde am plecat pentru a aduce recunostinta pentru ceea ce suntem acum.

Nu ratati intalnirea de 10 ani, si daca nu o organizeaza nimeni, ce poate sa insemne altceva decat ca trebuie sa o faci tu!

Mie imi e tare dor sa fiu fericita asa, fara motiv. Sa radem ca prostii. De fapt, ca desteptii. Pentru ca trebuie sa fii destept ca sa poti sa faci asta.

Nota: cu ocazia acestei postari tin sa va aduc aminte de si sa ii salut pe: Poezie, Taldu, Susi, Nicu Covaci, Lazzio, Gabi Fanaca, Sergiu Dumitrescu Junior, Oddie, Raluca Corbeanu, fratele lu’ remus, Speriat, Ninja, Cristos, Aviatoru, Horatiu, Vaka Nebuna, Calugaru, Punkeru’, Tauru, reflectorul de la Motorrock, nea Puiu, Pana, Mario Vasilescu, Poponaru din Vama, Alien, Porc, covorul lui Mircea

Am fost la Beck’sperience la concert Noisettes, pe neasteptate. A venit vecinul Andrei, ne-a zis ca suntem pensionari daca nu mergem la concert pentru ca ploua, ne-a bagat in masina si a plecat cu noi la Romexpo. Cu toate ca eram cu moralul sub pamant, am luat exemplu de la Oana care venise dupa 10 ore de stat in picioare, si ramas acolo sa-mi ploua in bere. Pana la urma m-am bucurat foarte tare ca nu am plecat. A fost un concert care mi-a transmis multa energie pozitiva si ganduri frumoase, si dupa ce am plecat de acolo mi-am amintit ca viata e mult mai mult decat extraordinarele mele framantari din momentul respectiv, si ca daca tot e sa am probleme macar sa fie niste mari probleme.
Asa ca … a doua zi am iesit cu prietenii sa bem, cu toate ca de multa vreme nu mai vedeam nici un fel de bucurie si nici un sens in a face lucrul asta. Nu m-am mai gandit la sensuri si filosofii, nu m-am mai gandit la nimic, nu mi-am mai pus nici o problema si a fost bestial, pur si simplu am mers si am baut, am dansat, am spus tot felul de chestii sincere si parereri adevarate :)) si a doua zi am ras cu lacrimi de cele petrecute.
De ziua copilului am mers la Rock pentru viata –  un eveniment caritabil care are ca scop construirea unui nou spital pediatric Marie Curie , unde au cantat Sarmalele Reci, Vita de Vie, Les Elephants Bizarres, Iris, Compact, Vunk, Taxi, VH2, Proconsul, Bere Gratis, Voltaj, Stefan Banica Jr si nu in ultimul rand Dida Dragan : ))
Ca de obicei nu am ajuns la timp, abia cand am primit un telefon ca acum urca Sarmalele Reci pe scena ne-am mobilizat si am luat repede un taxi ca sa prindem macar o piesa. Si n-am prins.
Mi-am dat seama cu ocazia asta ca mie chiar nu-mi mai place Vita de Vie – fara sa vreau, fara sa-mi dau seama, cat au cantat nici macar o secunda nu m-am uitat la ei.
A fost si acolo voie buna, formatii acceptabile, atitudine perfecta, organizare ca la carte, initiative demne de urmat si bineinteles… ploaie.
A doua zi… alt lup a venit si a mancat o oaie : ))
A doua zi, doamnelor si domnilor, s-a intamplat minunea pe care o asteptam de doar un an. Visele mele se implinesc cat bat din palme sau cat clipesc, cum am mai spus nu am avut nici o dorinta mare de genul asta care sa nu mi se indeplineasca.
Vara trecuta eram la Galati, cautam filme cu Charlotte Gainsbourg, si am gasit un film care se cheama I’m Not There si daca cititi randurile astea sper sa-l cautati si sa-l vedeti.
Initial nu prea am inteles despre ce e vorba dar dupa cateva vizionari mi-am dat seama ca e filmul vietii mele si am descoperit dupa foarte multa vreme un om care m-a fascinat si am stiut ca orice ar fi eu am sa il vad, oriunde, oricum, oricat de mult ar costa su orice ar insemna asta.
Prin decembrie am inceput sa ma gandesc foarte serios sa plec cat mai curand undeva in lume pentru materializarea acestei dorinte.Pe 28 februarie am primit un mesaj de la o persoana care si ea a implinit o gramada de vise, in care imi spunea ca mi s-a indeplinit dorinta si ca o sa vina in Romania. Nu ma asteptam sa se intample atat de repede, si mai ales atat de… aproape.

Pe 2 iunie eram la Zone Arena si il ascultam pe Nicu Alifantis spunand ca ii dedica urmatoarea melodie unui bun prieten care s-ar fi bucurat enorm sa fie acolo – Florian Pitis. Cu toate ca in zilele trecute plouase in fiecare zi, ziua aia a fost plina de soare si un cer fara urma de nori.
Despre concert, stiam ca parerile vor fi impartite, m-am gandit eu ca cel putin jumatate din oamenii care au fost acolo vor fi dezamagiti. Asa cum au tot fost de-a lungul timpului tot felul de oameni dezamagiti de Bob Dylan.
Nu a facut nici un pic de show, nu au fost nici macar ecrane de proiectie ca sa-l vada lumea care statea mai in spate, aproape ca a stat in aceeasi pozitie fara sa se miste, nu a spus buna seara cand a intrat pe scena, nu a multumit la sfarsit.
Nu a invatat cuvinte in limba romana ca sa ne vorbeasca, nu s-a intors la al doilea bis atunci cand lumea il aplauda cel mai tare – pur si simplu a cantat, si deodata… a plecat. Nu a antrenat publicul cu „hai sa cantam impreuna” (nu ca ai fi avut cum sa tii pasul cu el), doar la „Just Like a Woman” s-a cantat refrenul si intr-adevar a fost un moment frumos.
O scena simpla si neagra, fara nimic care sa vrea sa te impresioneze.
Tot peisajul asta pe care l-am descris a fost EXACT cum ma asteptam sa fie!
Nu stiu despre el atat de multe cate as vrea sa stiu, nu cred ca mi-ar ajunge o viata sa ii ascult toate cele 40 de albume si sa le si inteleg, l-am descoperit acum un an si tot de atata timp imi doresc foarte tare sa il vad in concert, altii l-au asteptat cate 30 de ani.

Dar cu toate astea imi dau seama ca Bob Dylan este personajul de la care te astepti la absolut orice, eu nu m-as fi mirat si nici nu m-as fi suparat daca ar fi cantat o melodie si ala ar fi fost tot concertul.

Asta e farmecul lui, si unul din motivele pentru care il iubesc. Putea sa fie oricum avea el chef, din partea mea. Oricum asta a facut din totdeauna.
Si cei care il cunosc isi dau seama ca nu e nevoie de nici un show, ca el insusi e spectacolul.
Dupa concert m-au asteptat prietenii pe niste pietre afara, am primit felicitari de parca venise special pentru mine : ) sau de parca eu il adusesem.
La intoarcere am pierdut metroul si am luat tramvaiul gresit, dar nu-i nimic pentru ca asa am ajuns intr-un loc foarte tare care se cheama e Varza, unde bineinteles pentru ca veneam de la concert, am ascultat tot Bob Dylan. M-am intristat cand am zis „bine, pa” , am inchis telefonul si m-am uitat in jur unde totul era perfect numai ca lipsea cineva, exact persoana cu care e normal sa vreau sa impart fiecare bucurie si fiecare lucru care mi se pare important, cu toate astea nu se nimereste niciodata cand vreau eu unde vreau eu. Daaar : )  mi-am amintit de gandurile frumoase de la Noisettes si am plecat in club Maya unde erau prietenii cu care locuiesc si am cantat la Karaoke –  nu Bob Dylan : )) , dar tot am spus in microfon ca am fost la concert.
Inca nu mi-am scos de la mana bratara de la intrare, si de fiecare data cand o vad am niste fluturi in stomac cum nimeni nu ma mai poate face sa am in momentul de fata, si nu pot sa ma abtin sa nu spun intruna „L-am vazut pe Bob Dylan!!!!!” Ma simt un om important si foarte norocos… pe de o parte. Pe de alta parte ma simt atat de mica si de neinsemnata!
Florian Pitis ar fi trebuit sa fie acolo. Eu am tinut un moment de reculegere pentru el si sunt sigura ca nu doar eu, si sunt sigura ca intr-un fel sau altul chiar a fost acolo.
Ma gandesc ca nu mai sunt sanse sa se nasca prea curand muzicieni de genul celor pe care am avut eu ocazia sa ii vad in concert, si e un lucru mare ca i-am vazut chiar la mine in tara. Dupa ce vor disparea cei de acum, nu vor aparea prea curand altii. Am senzatia ca urmeaza o perioada de o oarecare pustietate in ceea ce priveste muzica… si nu doar muzica.
De aia sunt foarte norocoasa.
Bob Dylan m-a facut sa ma apropii mai mult de sensul vietii, oricare ar fi ala si oricat de diferit ar fi de la caz la caz. M-a facut sa renunt macar putin la ignoranta de zi cu zi, sa vad lumea intr-un mod mult mai serios, mai intens, mai poetic, mai… linistit, mai zbuciumat, mai divers, mai… de toate.  De cativa ani buni n-am mai avut motivul sa fiu dispusa sa fac o nebunie ca sa ajung la un concert. Pentru mine asta inseamna viata, asta inseamna sa traiesc – nebunie! Si chiar uitasem ce inseamna.
IL IUBESC pe omul asta. Nu-l cunosc, nu am vorbit cu el, nu stiu nici 5% despre el – sunt fanatica, sunt exagerata, sunt obositoare cand vorbesc mult despre lucrurile care imi plac incercand sa ma fac inteleasa,  e o prostie sa spun lucrul asta, nu? Sau mai degraba e o nebunie 🙂
Si sunt mandra de aceasta nebunie!

Am o presimtire, ca anul asta o sa fie un an bun.

Alaltaieri am primit un mesaj pe care de atunci nu trec 30 de minute fara sa-l mai citesc o data. Suna asa: „Ai auzit? Ti s-a implinit dorinta : -), vine Bob Dylan!”

Tot ce mi-am dorit foarte mult, toate locurile in care chiar am vrut sa ajung, toti oamenii pe care am vrut foarte tare sa-i cunosc, toate s-au intamplat. Nu au fost multe, au fost doar destule, exact cate trebuiau sa fie. Cand spun asta nu ma refer la lucruri pe care orice om ar vrea sa le aiba, ma refer la acele lucruri care ne definesc si ne deosebesc intre noi.
Cred ca e foarte adevarat ca lucrurile pe care chiar le vrei se intampla.
Am stiut ca am sa il vad in concert, nu stiam unde, cum, cand, dar stiam ca o sa se intample, pentru ca… pur si simplu nu avea cum sa nu se intample.

Cand am primit mesajul ala am sorbit fiecare cuvant, n-am mai trait atat de intens niste cunvinte din clasa a 7-a cand am gasit in posta prima scrisoare de la Vita de Vie. De asta vara aproape in fiecare zi mi-am imaginat momentul in care primesc vestea asta. Si primele cuvinte care mi-au venit in minte dupa ce m-am dezmeticit, au fost alea din refrenul de la melodia asta . Suna foarte copilaresc, tot foarte copilaresc m-am simtit si eu si ma simt in continuare, am avut senzatia ca ma ridic de la pamant, si chiar era 28 februarie exact ca in melodie.
Tin minte foarte bine asta vara cum asteptam tramvaiul 21 si ma gandeam ce tare ar fi sa merg la AC DC, si ce tare ar fi sa ii vad pe Aerosmith… si ce bestial ca i-am vazut pe Rolling Stones, si ce misto sunt vremurile in care traiesc, ca mai toti artistii mari sunt la indemana si cu ceva efort pot sa fac lucruri pentru care parintii mei ar fi dat orice.

Si de atunci incet incet au inceput sa se anunte si AC DC, si Aerosmith, si ma simt de parca s-ar intampla special pentru mine.

Am avut o perioada foarte lunga (tot anul 2) in care am fost atat de suparata si dezamagita incat nu voiam sa vad prea multi oameni, nu imi placea sa ies din camera, stateam numai in pat, la 4 dupa amiaza eram tot in pijama, „si ma prinde bine rolul sa stau toata ziua-n pat si sa astept cuminte clipa in care tot se va schimba” asta devenise un fel de imn al meu, toti prietenii mi-l fredonau ironic si compatimitor, si ma simteam foarte prost si parca nu eram eu persoana aia dar tot nu voiam sa ii vad si voiam doar sa fiu lasata in pace.

Acum simt ca in sfarsit am pierdut orice urma din starea aia, am revenit la entuziasmul de a sta cu prietenii pana dimineata chiar daca dimineata ma trezesc la 7, am chef din nou sa cunosc oameni noi si ma intereseaza mai mult decat sa fac cunostinta, ma chef sa vorbesc cu lume cu care nu am mai vorbit de mult.
Sunt deschisa la orice fel de muzica, nu doar la aia pe care o stiu deja (asta e un lucru mare pentru mine, oricum mai am de lucrat la capitolul asta)
Cu corazonu e mai pe zero, nu am mai fost cu nimeni de aproape un an, dar si din asta incep sa-mi revin.

Am fost si la concert cu Sarmalele Reci dupa multa vreme, si m-am prins de niste lucruri, le-am vazut altfel, prinde chiar foarte bine cate o pauza din cand in cand, te face sa ramai acolo mai mult timp. Acum telefonul meu suna cu Sprit de vara, pentru ca mi-am amintit si pentru ca … asa si este.

Am fost si Vita de Vie in Fabrica si a fost foarte misto, incep sa cred ca are locul ala ceva care face toate concertele sa fie asa. Am descoperit Grupul de rezistenta si vreau sa mai merg pe la ei… cat mai mult.
Vita de Vie scoate album peste cateva zile si cred ca o sa fie pe masura asteptarilor, pentru ca mereu a fost asa. Toti prietenii vita de vie pe care i-am cunoscut in diferite orase, acum sunt in Bucuresti. E misto ca am ajuns in acelasi loc, si cred ca si Vita de Vie a contribuit macar putin la asta.

Ieri am vazut multe fetze vesele, atmosfera de sarbatoare, flori, martisoare, chestii, nu ma impresioneaza pe mine lucrurile astea dar imi place sa vad oameni bucurosi si in sfarsit A VENIIIITTT! primavara, parca altfel vezi viata cand incepi sa mai dai jos din haine. 😛

Vine Bob Dylan la noi, baaaaaaaaai!!!