Posts Tagged ‘Bob Dylan’

Pe 1 decembrie 2006 la Preoteasa se intampla un concert cu ocazia zilei mondiale de lupta impotriva HIV , in care Omul cu Sobolani, Vita de Vie, Florin Chilian, ZOB, Sarmalele Reci, Bryon si Simona Radu cantau cateva piese proprii si un cover.
Se pare ca s-au intamplat lucruri magice in seara aia pentru ca atunci am fost impresionata prima data de Sarmalele Reci si poate daca nu era seara aia, multe altele nu ar mai fi fost.

Si pentru ca tot atunci am mai fost impresionata de cineva atat de negativ, incat a durat ani ca sa ajunga la mine si impactul pozitiv.
Toata lumea era impresionata de ce se intampla acolo si din public asa vedeam eu lucrurile, cum ca toti sunt foarte implicati in ziua aia si in evenimentul ala.

Singura nemultumire a lui Florin Chilian era ca nu i se auzea vocea cum voia el, sau chitara nu mai stiu exact, tin minte ca dupa prima piesa a zis „e doar o voce si o chitara, ce poate sa fie asa greu?” si a plecat de pe scena si din cate imi amintesc nu a mai cantat. Am fost foarte deranjata de ce a facut si de felul in care a facut-o, extrem de nepasator si de egocentric si care vrea sa sara in evidenta si uaaaaa o intreaga poveste si interpretare in jurul acestui gest pe care probabil toata lumea care a fost acolo l-a si uitat dupa 3 zile. M-am enervat atat de tare incat tin minte ca tremuram din toate incheieturile :)) si cu o voce la fel de tremurata mi-am si exprimat parerea, aproape ca pe stadion.

Si din seara aia au urmat niste ani in care am tot judecat ce spune si ce are de transmis cineva prin simpla si jalnica prisma a faptului ca pur si simplu nu-mi place de el. Nu-mi place ce a facut -> nimic nu-mi place -> nimanui nu ar trebui sa-i placa -> tot ce face e gresit.
Cele 6 piese pe care le stiam deja nu au fost de ajuns ca sa imi schimbe decizia: de atunci am refuzat sa fiu prezenta la orice eveniment la care era si el si am schimbat postul de fiecare data cand il vedeam. Grea boala, si compromitatoare de… spirit.

Ei bine… acum doua saptamani faceam ceva la laptopul unui prieten si eram foarte concentrata, prea concentrata la ce faceam ca sa fiu atenta la ce se auzea pe fundal sau sa schimb melodiile. Si uite asa, fortat si pe nepregatite, s-au intalnit cu mine niste acorduri foarte frumoase de chitara intr-un concert, si versurile „Nu fugi de lume, lasa lumea-n lumea ta, cu adevarat… nu au ce sa-ti ia, nu au cum”
M-am oprit din tot ce faceam ca sa ma asigur ca el canta, si am stat vreo 15 minute cu ochii in playlistul ala si, doamnelor si domnilor, in sfarsit… AM ASCULTAT.

Mie mi se pare fascinant ca nici macar nu mi-am dat seama cate concluzii trag oamenii din intamplari care pur si simplu nu inseamna nimic decat ceea ce facem noi sa insemne.
Si cine stie cate alte setari din astea or mai fi in viata mea si in vietile tuturor si pana la urma adevarul e atat de departe.

Florin Chilian este pana la urma cineva in care ma regasesc, si in ce imi place la el si in ce nu. E foarte greu momentul recunoasterii 😀 dar si momentele ignorantei sunt la fel. Toata lumea are de pierdut, oamenii care sunt langa mine, langa cei de langa mine, intreaga lume si mai ales eu.
Am auzit o multime de lucruri despre el care m-au facut sa nu vreau sa aud mai multe. O sa fie cam greu sa ma dezobisnuiesc de vechile obiceiuri si judecati, dar de acum inainte sper sa las personajul sa fie doar vehicolul muzicii, oricine ar fi acel personaj.

Florin Chilian pare sa fie foarte sincer, eu chiar il cred, nu cunosc eu prea bine regulile si trucurile astea de marketing dar ma bazez cel mai tare pe sentimente si pe ce imi transmite muzica, si cred eu ca am recunoscut de fiecare data sutele de impostori din industria muzicala. 🙂

Cred ca orice artist are cel putin un moment in care poate sa devina impostor. Este vorba despre acel moment de mandrie si trufie care te cuprinde cand multa lume te admira. Cred ca toti ar trebui sa fuga de sentimentul asta cat pot ei de tare daca nu se simt in stare sa-i tina piept.
Cand esti sincer si esti expresia propriei persoane, esti artist. Vor fi oameni care te vor recunoaste si te vor iubi, exact cati trebuie sa fie. E atat de simpla formula. Si atat de greu sa ajungi la tine.
Daca ajungi sa te fortezi sa spui ceva doar pentru ca ai avut succes cand ai facut-o din inima, deja ai pierdut inima si nu mai esti artist.
In loc sa ne bucuram singuri de orice succes, eu zic ca ar trebui sa ne incurajam unii pe altii, sa ne ajutam sa fim consitenti de tot ce putem. Nu ar trebui sa existe „nu e bine ce faci” sau „eu sunt mai destept” ar trebui sa primim si sa oferim constienti de ironia egalitatii dintre noi, separata de toate rangurile si istoriile si parerile care oricum sunt aceleasi si oricum se tot schimba.
Ma intreb aproape in fiecare zi cum ar arata lumea daca lucrul asta imposibil ar deveni deodata un fapt implinit. Cred in salturi calitative foarte mari – imi e foarte frica de ele pentru ca stiu cat de posibile sunt.
Tin pentru mine multe lucruri insa experientele din viata mea nu pot sa le tin. Nu am voie, si nici nu vreau. Daca am sa ajung un om mare candva si cred ca am sa ajung, sunt sigura ca am sa o fac pentru a da totul mai departe.
Daca ar fi ca oamenii sa faca doar ce simt, probabil ca ar fi mult mai putini artisti. Dar ar face mai mult decat toti la un loc.

In ciuda lucrurilor pe care le-am scris in postarea anterioara, cateodata chiar ajung sa ma satur de toate obligatiile lumii… cateodata chiar inteleg.

Florin Chilian mi-a readus convingerea ca nimeni niciodata nu a facut ceva cu adevarat mare fara sa fie sincer fata de el si fara sa se lupte cu propria fiinta.

Mi se pare un privilegiu sa poti sa ai sentimente atat de frumoase si un privilegiu la fel de mare sa poti sa le si exprimi. Cred cu tarie ca oricine are puterea sa se exprime, doar ca nu fiecare este si constient de ea. Trebuie sa mai si traim, nu doar sa vorbim despre viata, dar totusi viata ar fi cam lipsita de viata daca nu ar vorbi nimeni despre ea.

Florin Chilian foloseste cuvinte cum ar fi „suflet” „vise” „lacrimi” etc si IN SFARSIT nu suna penibil, suna natural si exact asa cum trebuie sa sune.

Mi se parea atat de arogant si prefacut si atat de nepasator fata de evenimentul din 2006, incat am alimentat parerea asta refuzand sa aud macar o propozitie spusa de el. Si asta ca sa vad acum ca este implicat in o gramada de chestii si face si spune tot felul de lucruri care demonstreaza clar ca ii pasa. De o mie de ori mai mult decat imi pasa mie. Dar ce puternic te simti cand ii consideri pe altii cum nu vrei tu sa fii !
Foarte rar oamenii isi dedica vietile pentru a servi vietilor altora, destul de rar intalnesti pe cineva caruia sa ii pese si sa nu o faca doar ca sa para.
Atat de rar vedem in jur ochi stralucind curat, acum cand totul e sa iei, sa nu ai nimic de dat.

Am ascultat tot albumul „Autistul – Nu-l mai goniti pe Brancusi” si in sfarsit ceva m-a facut sa vreau sa iau decizia mai buna pentru interior decat pentru exterior, chiar daca prima varianta e mai grea si a doua foarte comoda.
Am trecut muzica lui in folderul numit „Poezie”, unde pana acum eram convinsa ca va fi loc doar pentru poezie propriu-zisa si pentru albumele lui Bob Dylan.
Inca nu am ascultat tot, iar ce am ascultat, am ascultat cu frica, cuvintele se apropiau prea mult de mine si inca nu stiu ce sa fac – sa le las, sa nu le las. Sa mai fug putin de tot? Ma mai gandesc.

Mi se pare fantastic cata vibratie si greutate se simte in muzica lui, cata tristete sau chiar spaima, si totusi cat eroism si lipsa de victimizare.

Ma bucur ca inca nu am gasit nici o piesa de-a lui compusa direct in limba engleza, pentru ca a canta in alta limba decat cea in care gandesti, mi se pare a avea o mica doza de ipocrizie si de instrainare de propriile trairi.

Simt ca il inteleg si ma intelege atat de bine si ma bucur foarte tare cand primesc confirmari de sentimente.
Cred ca tocmai a devenit ceva asemanator cu un bun si de suflet prieten care imi spune exact ce vreau si exact ce nu vreau sa aud – adevarul.

Bine ai venit in lumea mea. Poti sa intri acum.

Am fost la Beck’sperience la concert Noisettes, pe neasteptate. A venit vecinul Andrei, ne-a zis ca suntem pensionari daca nu mergem la concert pentru ca ploua, ne-a bagat in masina si a plecat cu noi la Romexpo. Cu toate ca eram cu moralul sub pamant, am luat exemplu de la Oana care venise dupa 10 ore de stat in picioare, si ramas acolo sa-mi ploua in bere. Pana la urma m-am bucurat foarte tare ca nu am plecat. A fost un concert care mi-a transmis multa energie pozitiva si ganduri frumoase, si dupa ce am plecat de acolo mi-am amintit ca viata e mult mai mult decat extraordinarele mele framantari din momentul respectiv, si ca daca tot e sa am probleme macar sa fie niste mari probleme.
Asa ca … a doua zi am iesit cu prietenii sa bem, cu toate ca de multa vreme nu mai vedeam nici un fel de bucurie si nici un sens in a face lucrul asta. Nu m-am mai gandit la sensuri si filosofii, nu m-am mai gandit la nimic, nu mi-am mai pus nici o problema si a fost bestial, pur si simplu am mers si am baut, am dansat, am spus tot felul de chestii sincere si parereri adevarate :)) si a doua zi am ras cu lacrimi de cele petrecute.
De ziua copilului am mers la Rock pentru viata –  un eveniment caritabil care are ca scop construirea unui nou spital pediatric Marie Curie , unde au cantat Sarmalele Reci, Vita de Vie, Les Elephants Bizarres, Iris, Compact, Vunk, Taxi, VH2, Proconsul, Bere Gratis, Voltaj, Stefan Banica Jr si nu in ultimul rand Dida Dragan : ))
Ca de obicei nu am ajuns la timp, abia cand am primit un telefon ca acum urca Sarmalele Reci pe scena ne-am mobilizat si am luat repede un taxi ca sa prindem macar o piesa. Si n-am prins.
Mi-am dat seama cu ocazia asta ca mie chiar nu-mi mai place Vita de Vie – fara sa vreau, fara sa-mi dau seama, cat au cantat nici macar o secunda nu m-am uitat la ei.
A fost si acolo voie buna, formatii acceptabile, atitudine perfecta, organizare ca la carte, initiative demne de urmat si bineinteles… ploaie.
A doua zi… alt lup a venit si a mancat o oaie : ))
A doua zi, doamnelor si domnilor, s-a intamplat minunea pe care o asteptam de doar un an. Visele mele se implinesc cat bat din palme sau cat clipesc, cum am mai spus nu am avut nici o dorinta mare de genul asta care sa nu mi se indeplineasca.
Vara trecuta eram la Galati, cautam filme cu Charlotte Gainsbourg, si am gasit un film care se cheama I’m Not There si daca cititi randurile astea sper sa-l cautati si sa-l vedeti.
Initial nu prea am inteles despre ce e vorba dar dupa cateva vizionari mi-am dat seama ca e filmul vietii mele si am descoperit dupa foarte multa vreme un om care m-a fascinat si am stiut ca orice ar fi eu am sa il vad, oriunde, oricum, oricat de mult ar costa su orice ar insemna asta.
Prin decembrie am inceput sa ma gandesc foarte serios sa plec cat mai curand undeva in lume pentru materializarea acestei dorinte.Pe 28 februarie am primit un mesaj de la o persoana care si ea a implinit o gramada de vise, in care imi spunea ca mi s-a indeplinit dorinta si ca o sa vina in Romania. Nu ma asteptam sa se intample atat de repede, si mai ales atat de… aproape.

Pe 2 iunie eram la Zone Arena si il ascultam pe Nicu Alifantis spunand ca ii dedica urmatoarea melodie unui bun prieten care s-ar fi bucurat enorm sa fie acolo – Florian Pitis. Cu toate ca in zilele trecute plouase in fiecare zi, ziua aia a fost plina de soare si un cer fara urma de nori.
Despre concert, stiam ca parerile vor fi impartite, m-am gandit eu ca cel putin jumatate din oamenii care au fost acolo vor fi dezamagiti. Asa cum au tot fost de-a lungul timpului tot felul de oameni dezamagiti de Bob Dylan.
Nu a facut nici un pic de show, nu au fost nici macar ecrane de proiectie ca sa-l vada lumea care statea mai in spate, aproape ca a stat in aceeasi pozitie fara sa se miste, nu a spus buna seara cand a intrat pe scena, nu a multumit la sfarsit.
Nu a invatat cuvinte in limba romana ca sa ne vorbeasca, nu s-a intors la al doilea bis atunci cand lumea il aplauda cel mai tare – pur si simplu a cantat, si deodata… a plecat. Nu a antrenat publicul cu „hai sa cantam impreuna” (nu ca ai fi avut cum sa tii pasul cu el), doar la „Just Like a Woman” s-a cantat refrenul si intr-adevar a fost un moment frumos.
O scena simpla si neagra, fara nimic care sa vrea sa te impresioneze.
Tot peisajul asta pe care l-am descris a fost EXACT cum ma asteptam sa fie!
Nu stiu despre el atat de multe cate as vrea sa stiu, nu cred ca mi-ar ajunge o viata sa ii ascult toate cele 40 de albume si sa le si inteleg, l-am descoperit acum un an si tot de atata timp imi doresc foarte tare sa il vad in concert, altii l-au asteptat cate 30 de ani.

Dar cu toate astea imi dau seama ca Bob Dylan este personajul de la care te astepti la absolut orice, eu nu m-as fi mirat si nici nu m-as fi suparat daca ar fi cantat o melodie si ala ar fi fost tot concertul.

Asta e farmecul lui, si unul din motivele pentru care il iubesc. Putea sa fie oricum avea el chef, din partea mea. Oricum asta a facut din totdeauna.
Si cei care il cunosc isi dau seama ca nu e nevoie de nici un show, ca el insusi e spectacolul.
Dupa concert m-au asteptat prietenii pe niste pietre afara, am primit felicitari de parca venise special pentru mine : ) sau de parca eu il adusesem.
La intoarcere am pierdut metroul si am luat tramvaiul gresit, dar nu-i nimic pentru ca asa am ajuns intr-un loc foarte tare care se cheama e Varza, unde bineinteles pentru ca veneam de la concert, am ascultat tot Bob Dylan. M-am intristat cand am zis „bine, pa” , am inchis telefonul si m-am uitat in jur unde totul era perfect numai ca lipsea cineva, exact persoana cu care e normal sa vreau sa impart fiecare bucurie si fiecare lucru care mi se pare important, cu toate astea nu se nimereste niciodata cand vreau eu unde vreau eu. Daaar : )  mi-am amintit de gandurile frumoase de la Noisettes si am plecat in club Maya unde erau prietenii cu care locuiesc si am cantat la Karaoke –  nu Bob Dylan : )) , dar tot am spus in microfon ca am fost la concert.
Inca nu mi-am scos de la mana bratara de la intrare, si de fiecare data cand o vad am niste fluturi in stomac cum nimeni nu ma mai poate face sa am in momentul de fata, si nu pot sa ma abtin sa nu spun intruna „L-am vazut pe Bob Dylan!!!!!” Ma simt un om important si foarte norocos… pe de o parte. Pe de alta parte ma simt atat de mica si de neinsemnata!
Florian Pitis ar fi trebuit sa fie acolo. Eu am tinut un moment de reculegere pentru el si sunt sigura ca nu doar eu, si sunt sigura ca intr-un fel sau altul chiar a fost acolo.
Ma gandesc ca nu mai sunt sanse sa se nasca prea curand muzicieni de genul celor pe care am avut eu ocazia sa ii vad in concert, si e un lucru mare ca i-am vazut chiar la mine in tara. Dupa ce vor disparea cei de acum, nu vor aparea prea curand altii. Am senzatia ca urmeaza o perioada de o oarecare pustietate in ceea ce priveste muzica… si nu doar muzica.
De aia sunt foarte norocoasa.
Bob Dylan m-a facut sa ma apropii mai mult de sensul vietii, oricare ar fi ala si oricat de diferit ar fi de la caz la caz. M-a facut sa renunt macar putin la ignoranta de zi cu zi, sa vad lumea intr-un mod mult mai serios, mai intens, mai poetic, mai… linistit, mai zbuciumat, mai divers, mai… de toate.  De cativa ani buni n-am mai avut motivul sa fiu dispusa sa fac o nebunie ca sa ajung la un concert. Pentru mine asta inseamna viata, asta inseamna sa traiesc – nebunie! Si chiar uitasem ce inseamna.
IL IUBESC pe omul asta. Nu-l cunosc, nu am vorbit cu el, nu stiu nici 5% despre el – sunt fanatica, sunt exagerata, sunt obositoare cand vorbesc mult despre lucrurile care imi plac incercand sa ma fac inteleasa,  e o prostie sa spun lucrul asta, nu? Sau mai degraba e o nebunie 🙂
Si sunt mandra de aceasta nebunie!

Am o presimtire, ca anul asta o sa fie un an bun.

Alaltaieri am primit un mesaj pe care de atunci nu trec 30 de minute fara sa-l mai citesc o data. Suna asa: „Ai auzit? Ti s-a implinit dorinta : -), vine Bob Dylan!”

Tot ce mi-am dorit foarte mult, toate locurile in care chiar am vrut sa ajung, toti oamenii pe care am vrut foarte tare sa-i cunosc, toate s-au intamplat. Nu au fost multe, au fost doar destule, exact cate trebuiau sa fie. Cand spun asta nu ma refer la lucruri pe care orice om ar vrea sa le aiba, ma refer la acele lucruri care ne definesc si ne deosebesc intre noi.
Cred ca e foarte adevarat ca lucrurile pe care chiar le vrei se intampla.
Am stiut ca am sa il vad in concert, nu stiam unde, cum, cand, dar stiam ca o sa se intample, pentru ca… pur si simplu nu avea cum sa nu se intample.

Cand am primit mesajul ala am sorbit fiecare cuvant, n-am mai trait atat de intens niste cunvinte din clasa a 7-a cand am gasit in posta prima scrisoare de la Vita de Vie. De asta vara aproape in fiecare zi mi-am imaginat momentul in care primesc vestea asta. Si primele cuvinte care mi-au venit in minte dupa ce m-am dezmeticit, au fost alea din refrenul de la melodia asta . Suna foarte copilaresc, tot foarte copilaresc m-am simtit si eu si ma simt in continuare, am avut senzatia ca ma ridic de la pamant, si chiar era 28 februarie exact ca in melodie.
Tin minte foarte bine asta vara cum asteptam tramvaiul 21 si ma gandeam ce tare ar fi sa merg la AC DC, si ce tare ar fi sa ii vad pe Aerosmith… si ce bestial ca i-am vazut pe Rolling Stones, si ce misto sunt vremurile in care traiesc, ca mai toti artistii mari sunt la indemana si cu ceva efort pot sa fac lucruri pentru care parintii mei ar fi dat orice.

Si de atunci incet incet au inceput sa se anunte si AC DC, si Aerosmith, si ma simt de parca s-ar intampla special pentru mine.

Am avut o perioada foarte lunga (tot anul 2) in care am fost atat de suparata si dezamagita incat nu voiam sa vad prea multi oameni, nu imi placea sa ies din camera, stateam numai in pat, la 4 dupa amiaza eram tot in pijama, „si ma prinde bine rolul sa stau toata ziua-n pat si sa astept cuminte clipa in care tot se va schimba” asta devenise un fel de imn al meu, toti prietenii mi-l fredonau ironic si compatimitor, si ma simteam foarte prost si parca nu eram eu persoana aia dar tot nu voiam sa ii vad si voiam doar sa fiu lasata in pace.

Acum simt ca in sfarsit am pierdut orice urma din starea aia, am revenit la entuziasmul de a sta cu prietenii pana dimineata chiar daca dimineata ma trezesc la 7, am chef din nou sa cunosc oameni noi si ma intereseaza mai mult decat sa fac cunostinta, ma chef sa vorbesc cu lume cu care nu am mai vorbit de mult.
Sunt deschisa la orice fel de muzica, nu doar la aia pe care o stiu deja (asta e un lucru mare pentru mine, oricum mai am de lucrat la capitolul asta)
Cu corazonu e mai pe zero, nu am mai fost cu nimeni de aproape un an, dar si din asta incep sa-mi revin.

Am fost si la concert cu Sarmalele Reci dupa multa vreme, si m-am prins de niste lucruri, le-am vazut altfel, prinde chiar foarte bine cate o pauza din cand in cand, te face sa ramai acolo mai mult timp. Acum telefonul meu suna cu Sprit de vara, pentru ca mi-am amintit si pentru ca … asa si este.

Am fost si Vita de Vie in Fabrica si a fost foarte misto, incep sa cred ca are locul ala ceva care face toate concertele sa fie asa. Am descoperit Grupul de rezistenta si vreau sa mai merg pe la ei… cat mai mult.
Vita de Vie scoate album peste cateva zile si cred ca o sa fie pe masura asteptarilor, pentru ca mereu a fost asa. Toti prietenii vita de vie pe care i-am cunoscut in diferite orase, acum sunt in Bucuresti. E misto ca am ajuns in acelasi loc, si cred ca si Vita de Vie a contribuit macar putin la asta.

Ieri am vazut multe fetze vesele, atmosfera de sarbatoare, flori, martisoare, chestii, nu ma impresioneaza pe mine lucrurile astea dar imi place sa vad oameni bucurosi si in sfarsit A VENIIIITTT! primavara, parca altfel vezi viata cand incepi sa mai dai jos din haine. 😛

Vine Bob Dylan la noi, baaaaaaaaai!!!