Imi place asa mult cum scrie Vlad incat m-a facut sa nu mi se mai para atat de penibil sa arati la toata lumea orice prostie la care te gandesti, mai ales ca el o face asa simplu direct si poetic.
Asa ca am sa renunt la ideea ca daca scriu despre mine e penibil si oricum nu intereseaza pe nimeni. De fapt nu am sa renunt la idee pentru ca pana la urma asa si e, dar am sa o fac macar fiind mandra de mine.
Am sa vorbesc despre mine ca sa vada lumea cine sunt eu si cum ma simt eu si nici n-am sa ma prefac ca vreau sa vorbesc despre altcineva.

Este o zi de februarie pe la sfarsit si draga nora, te astepti sa vina primavara pentru ca te gandesti ca daca o sa fie cald o sa ai chef sa faci in sfarsit ceva cu viata ta. Si dai vina pe primavara care nu vine deloc
si stai pe facebook ca tampita fara oxigen in camera si te gandesti daca e lipsa de oxigen sau e o stare de sufocare provocata tie de catre tine sau altora de catre tine
si ma chinuie gandul ca „mi-o fac cu mana mea” si chiar si faptul ca nu iau aceasta propozitie ca pe ceva pozitiv imi trezeste un sentiment de vinovatie si nu de responsabilitate.
Orice muzica trista ma intristeaza, si aia vesela ma aduce la disperare de tristete.
si tot timpul uit ce voiam sa spun, si vreau sa scriu si sa fac dar de fapt nu vreau sau nu stiu ce e dar pur si simplu nu fac nimic si imi dau seama ca asta e problema mea din totdeauna.

Mi-e groaza cand imi dau seama ca o sa trebuiasca sa plec si sunt atat de dependenta de orice si mai ales de , si de comoditate si de nimic.
Si ma gandesc ca de fapt cum cred ca se simt ceilalti, asa ma simt eu, si sunt dezorientata dar de fapt nu sunt deloc ci e doar o stare autoprovocata de victimizare ca sa mai pot s-o ard asa facand nimic, o vreme. Fapt pentru care e numai si numai vina mea.

Stau de 4 zile numai in casa si am impresia ca atunci cand am sa ies imi voi fi pierdut reperele si reflexele si toata lumea o sa-mi fie straina.

Ca sa poti sa treci peste, trebuie sa te lasi sa fii. Trebuie sa-ti lasi defectele sa traiasca, ca sa te lase si ele sa traiesti. Sa iti dai voie sa fii cum crezi, ceea ce poti fi tu mai rau cu putinta, si abia atunci ai sa poti sa depasesti bariera si sa nu mai fii asa. Scriu in speranta ca o sa reusesc sa fac asta dar vina pe care o port fata de mine si fata de intreaga lume nu-mi da voie. Sunt vinovata pentru faptul ca nu pot sa ma accept. Si sunt vinovata pentru faptul ca ma simt vinovata – daca nu m-as mai simti, totul s-ar rezolva. Daca as fi o persoana puternica si dinamica si lipsita de prejudecati si extraordinara asa cum vreau sa fiu, nu m-as simti vinovata. As putea sa ies din incurcatura asta in forma de cerc.
Sa renunti la un sentiment. Fara sa te gandesti prea mult, fara sa analizezi, fara sa ai un plan de bataie. Suna simplu „renunta, let it be, let it go” si e foarte simplu dar totusi nu pot sa fac asta. Poate ca sunt atasata de felul in care ma simt, dar atasamentul nu ma face sa ma simt bine. Nu pot sa traiesc nici cu sentimentul de vinovatie, dar nici fara el nu vad ce as putea sa ma fac. Iar asta sentiment imi dezvolta? bineinteles, vina.

Si ma gandesc ca poate el s-a plictisit de mine pentru ca si eu m-am plictisit de mine iar daca s-a plictisit de mine e tot vina mea, pentru ca daca eu sunt plictisita de mine si ceilalti vor fi, se stie. Pentru ca ce crezi despre tine si ce simti pentru tine, aia e imaginea cu care te prezinti in lume. Esti propriul tau PR.

Si ma hotarasc ca trebuie sa deschid fereastra si sa las tot frigul din lume sa intre in camera, frigul si aerul si mai ales oxigenul ! Urasc frigul dar imi lipseste atat de mult aerul incat hai sa fac marele pas – deschid geamul la minus nu stiu cate grade si stau in tricou numai asa de-a naibii si iubesc frigul… tot de-a naibii, cu ura il iubesc. Si mi se pare ca am facut o mare minunatie ca am reusit sa deschid geamul in timp ce altii se bucura cu adevarat de minunatiile lumii, si toata lumea face ceva bun in lumea asta in afara de mine.

Si toate fetele sunt frumoase si elegante si bine imbracate si ordonate si ingrijite, numai eu umblu cu stratul de noroi pe bocanci si lumea ma intreaba daca sunt rockerita chiar si cand sunt imbracata in ROCHIE. Ei… da stai ma ca de fapt asta suna bine, imi place. :))

Si toti oamenii au obiective de atins si CV-uri kilometrice la varsta asta, si fac tot felul de chestii si numai eu stau si ma uit la ei si ma prefac ca sunt si eu printre ei dar de fapt stau pe margine, in ultimul rand… si de aici de sus vreaaau maaaai muuuuult.

Si am asa impresia cum ca toti in jurul meu isi traiesc fericiti povestea vietii si eu am ramas asa de in urma si deja lumea s-a si saturat de Nora care scrie numai porcarii, frumoase uneori, dar deja repetitive care promiteau candva ca vor duce undeva dar io-te ca nici acum nu au dus nicaieri. Imi e si rusine sa mai scriu ceva pe undeva. Am senzatia ca nu merit nici sa scriu. Nu merit sa ridic ochii din pamant. Pentru ca sunt vinovata. Pentru ca mi-am gresit mie. Pentru ca nu asa imi planuisem sa arate viata mea.

Ascult November Rain ca sa ma simt mai bine, pentru ca e o piesa despre disperare si resemnare si tristete, si despre cum sa iesi din asta. Mi se pare genial felul in care se leaga ultimele versuri de restul piesei si cum se schimba sensul lui „nothing lasts forever” si brusc apare mare si clar mesajul. Eu nu am primit-o niciodata ca pe o piesa de dragoste ci ca pe o piesa de… viata.
O ascult si tare as vrea sa ma simt mai bine pentru ca e melodia adolescentei mele si pentru ca am spus candva ca alea sunt cele mai frumoase versuri din lume si de fiecare data s-au adeverit si pentru ca am fost la concert fara nici un leu in buzunar si fara credit pe telefon si fara cartela de metrou (din vina mea, bineinteles) si imediat dupa ce s-a terminat piesa asta s-au deschis portile si au inceput toate melodiile care imi placeau, si pentru ca am simtit o fericire pe care foarte rar mi s-a intamplat sa o traiesc, am simtit cum muzica imi curge prin tot corpul si cum toata lumea imi apartine si cum toate intamplarile importante din istoria umanitatii sunt prezente acolo, in jurul meu, in praful pe care calcam, in prietena pe care o tineam de mana, in mine si in toata intamplarea din seara aia. Asta in timp ce lumea era dezamagita ca AXL Rose intarziase si erau foarte multi care plecau.
Dar acum si piesa asta ma enerveaza. Ma face sa ma simt… cum? cum? Hai ca stiti. Vinovata – pentru ca nu pot sa-mi ghidez viata dupa mesajul ei.
Si mai ales vinovata ca ascult acelasi cacat de muzica de o mie de ani, in timp ce lumea se schimba si evolueaza.

Toata lumea se duce la party-uri si se sparge in figuri cu gasca si cu prietenii si cu mult fixativ in par si toate fetele sunt tunse asa-> si asculta drum n base si dubstep si beau cocktailuri si fumeaza de toate, si se duc din loc in loc in aceeasi seara si moooaaaama ce nebunie si ce viata diversa si cata hipstereala si DJ-iala si FALSITATE in tineretile noastre. Eu nu mai am chef de din astea. Poate am sa fiu asa si eu la un moment dar dar daca voi fi ma voi preface.
Eu vreau sa beau si sa ma distrez cu prieteni dragi si sinceri care au ceva in suflet si nu vor sa demonstreze nimic. Nu vreau sa trag pe nas si sa ma sparg ca sa simt ceva si nu vreau nici sa ma uit intr-un punct fix, vreau mai bine sa ascult Timpuri Noi si Vita de Vie in concert unplugged la Kulturhaus de ziua Oanei.
Vreau sa fie in jurul meu oameni FERICITI si zambitori si gata sa imparta fericire in stanga si in dreapta. Nu vreau oameni chic si fency.
Barbatul ideal este unul care are 29 de ani si arata ca un copil, si tot ce face este foarte natural si copilaresc si foarte matur, care tot vrea sa se tunda si nu apuca si i se aseaza parul foarte haios la spate, si poarta doua tricouri si unul din ele e scurt si care zambeste mereu chiar si in cele mai stresante situatii si este optimist si deschis cu toata lumea
si care orice ar face e de 1000 de ori mai interesant si mai cu atitudine decat aia care se chinuie din rasputeri sa arate si sa para intr-un fel.

Dar nu ma vreau nici pe mine asa cum sunt – nemultumita mereu si fara initiativa. Cu lume care imi spune „hai ma Nora, tu nu erai asa, tu erai miezu… ce s-a intamplat?”
Daca as avea eu initiativa poate s-ar schimba lucrurile, poate as avea in jurul meu oamenii pe care ii vreau si oamenii aia ar fi cum vreau eu sa fie. Dar din moment ce nu merit sa ridic nici macar ochii din pamant, cum as putea sa ii ridic atat de sus incat sa ma uit in ochii lor si sa le propun sa trecem printre sirurile de oameni si sa ne comportam ca niste nebuni, sa fim altfel, sa nu ne intereseze si sa fim mai frumosi in simplitatea noastra? Cum as putea sa fac asta dupa ce atata timp nu am facut nimic? Dupa ce am facut totul ca oamenii sa nu mai creada in mine. Sau sa uite ca au crezut vreodata. Dupa ce am renuntat la cea mai mare si cea mai sincera dorinta a mea – sa fac oamenii fericiti.

Am ajuns in marele oras in care se intampla o gramada de chestii si nu m-am dus nici macar la un sfert din chestiile alea numai ca am stat mai linistita in casa stiind ca ele se intampla si pot oricand sa iau parte la ele, decat as fi stat in casa la Galati stiind ca nu se intampla.
Uite ca acum imi e lene sa ma duc de la armeneasca pana la Unievrsitate pentru acelasi scop pentru care din Galati strabateam 1000 de km. Aici oamenii au tot ce vor, si nu mai vor. Sau nu mai apreciaza. Sunt rasfirati in toate partile si din toate partile tarii dar reci si grabiti si fara personalitatea aia pe care o are fiecare oras in parte (bineinteles ca asta e o mare generalizare)

Ma enerveaza tare de tot ca deodata sunt OBLIGATA sa fac ceva, sa imi fac o viata, o cariera care sa se ridice la nivelul tuturor asteptarilor, sa imi castig existenta, sa iau decizii importante, sa gandesc ca un om mare. Nu mai pot sa fac nebunii si arogante, mai intai trebuie sa ma gandesc de o mie de ori la posibilele efecte secundare.

Si mi-a venit ciclul.

Iar acum, varianta vesela – dupa ce am iesit la o plimbare afara cu prietenul Snoopy.

Cred ca toti oamenii par fericiti si poate si eu par mai desteapta si mai frumoasa si mai interesanta in ochii altora. Cred ca majoritatea oamenilor isi subestimeaza valoarea si au impresia ca toti ceilalti sunt, au, merita, primesc. Dar de fapt, indiferent de cate calitati detinem si ce impliniri sau neimpliniri avem, toti avem inauntrul nostru aceleasi temeri si indoieli

Am pierdut multe din vina mea, dar tot eu am cauzat si multe lucruri frumoase si tot eu detin o gramada de oameni frumosi care ma iubesc si de care sunt mandra, si cred despre mine ca sunt o persoana foarte alintata dar , puternica si chiar am marea binecuvantare de a fi constienta de infinitele lucruri pe care le ai de invatat din absolut orice experienta… si experientele, toate, daca le dirijezi putin, tot spre fericire duc.

Stai pe spate si hai… sa aprindem artificii pe tavan

Am inceput sa ascult mai cu atentie Led Zeppelin si Pink Floyd, iar prima ma duce cu gandul la mult miros de iarba si soare din ala care nu e nociv, iar de la a doua, fiecare acord de chitara si fiecare bataie de toba ma sperie foarte tare si nu e corect, ca intra in unele locuri din mine pe care nu prea le frecventez si eu nu pot sa controlez asta.

Heeei, nu m-am plafonat la Vita de Vie, dar de dragoste adevarata ai auzit? „si daca ii iubesti asa tare de ce n-ai mai fost la un concert de un an?” – tot din dragoste.

Anunțuri

M-am intalnit acum cateva saptamani cu Ana Badea si am mers impreuna de la Bucuresti la Galati si a fost foarte frumos si bineinteles ca acum urmeaza sa povestesc despre super gashca de la scoala numita CORTUL

Cortul era o gasca de copii care se credeau oameni mari dar isi spuneau „copiii strazii” si bineinteles credeau ca sunt altfel decat toti ceilalti. eu inca mai cred ca aveam dreptate.

Nu aveam nimic, decat mintea deschisa (atat de deschisa incat acum ni se pare ca era tocmai invers) , multa incredere, multa credinta, si TOT viitorul in fata.

Eram nebuni, fanatici, intensi, filosofi, fara prea multe prejudecati si idei fixe, si din cauza naivitatii cu care CREDEAM ca putem face orice, eu una chiar reuseam sa fac cam tot ce voiam.
Eram handicapati si inconstienti si ne intreceam in zambete si naturalete.

Nu ne oprea nimic sa ne asezam la orizontala in mijlocul strazii si sa facem poze, sau sa dansam in centrul orasului, ne mazgaleam pe maini cu pixul, putea sa ploua oricat de tare si nu conta daca ne murdaream de noroi din cap pana-n picioare sau daca aveam o singura umbrela, petreceam si sarbatoream orice eveniment, faceam obsesii si nebunii si iubeam cu mare patima.

Eram rockeri, hipioti, hardcoristi, hip-hoperi, metalisti, alternativisti, punkeri, anarhisti, pacifisti, toti amestecati si buni prieteni.
Eram cei mai fericiti copii din lume.

Lucrurile pe care copilul strazii le iubea cel mai tare erau:

„excursiile cu prietenii, prietenii adevarati, muntele, traseul, Vama Veche, noptile pierdute cu prietenii, iubirea, cocutzele, concertele, mancarea, sa citeasca, sa asculte muzica”

„sa faca ceva nou, sa-si traiasca viata la extreme, sa faca traseu la 2 noaptea, sa cada si sa se tina de urzici, haosul,”

Vita de Vie, drumul, probele, concertele, prietenii, experienta si berea de dupa, calatoriile cat mai departe de Galati, internetul, oamenii care isi unesc puterile si realizeaza lucruri impreuna, oamenii care vor sa sara, schimbarea, culisele, ideile”

„sa bea cafea, sa iubeasca, arta in general”

Copilu’ strazii, isi dorea, dupa fiecare caz:

„sa incerce tot ce n-a incercat, sa nu ii para rau de nimic din ce face acum, sa iubeasca, sa nu iroseasca nici o secunda din viata, sa nu stea”

„sa proiecteze primul zgarie-nor din Romania

„sa citeasca multe carti, sa calatoreasca mult (da mult), sa iubeasca multe femei si sa fete si sa se bucure de ele, dar numai pe una sa o iubeasca cu fiecare atom din el, sa-si ia o geaca de motor si un cos de gunoi, sa moara sexy, sa o mai vada o data pe baba aia care a cazut, orice ar face in viata, sa moara impacat cu el,”

„sa asculte toata muzica din Romania, sa faca ceva mare de care sa se bucure toata lumea, sa lupte cu calm impotriva a tot ce nu-i place, ”

Aveam jurnale in care scriam tot ce faceam, toate prostiile lipsite de sens pe care le scoteam pe gura, tot ce voiam sa spunem si nu aveam curaj, toate intamplarile prin care treceam si voiam sa ni le aducem aminte azi.
Aveam legitimatii cu numele noastre, aveam si adresa de e-mail cu cortul, insigne si tricouri personalizate, o „arhiva” in care pastram ca amintire diferite obiecte, si… ce mai aveam? O gramada de chestii si ne stia tot liceul si tot orasul si aratam foarte bine si sexy nu doar in interior ci si exterior asa ca toata lumea voia sa ni se alature si sa ne respecte regulile create de noi :))

Această prezentare necesită JavaScript.

Mergeam in tot felul de locuri impreuna, dar inainte treceam intr-un numar foarte mare pe la parintii celorlalti si spuneam ca „pe toti ne lasa, lasati-l si pe el. haaaideti ca nu plecam departe, haaaideti ca are note bune, si nu are absente” Ne faceam remarcati peste tot unde mergeam, in toate trenurile, campingurile, garile, cluburile, parcurile.

Aveam puterea sa ne impresionam adanc unii pe ceilalti si sa ne lasam la randul nostru impresionati.

Stiam ca putem sa facem lucruri mari si importante si eram convinsi ca asta o sa si facem, dar nu acum, ci cand o sa fim mari.

Intr-o vara din anul 2002 stateam pe faleza (zidul mic, se stie) undeva deasupra de unde se vedea un asfintit foarte portocaliu, iar Liviu mi-a zis „hai sa nu uitam niciodata acest moment” Si a mai spus el ca o sa ne facem mari si o sa avem dorinte mult mai complicate si vieti imbarligate si o sa uitam care este scopul cel mare si important si SIMPLU al vietii – acel scop pe care atunci il atingeam cu brio macar o data pe zi.

Chiar daca acum vorbim foarte rar, toti sunt oameni foarte misto pe care ii iubesc la fel de tare ca atunci, iar lucrul asta e unul din cele pe care atunci mi le doream cel mai mult. Sa ajungi sa cunosti pe cineva atat de bine incat daca te intalnesti dupa 7 ani de pauza in care amandoi v-ati schimbat, totusi sa va cunoasteti la fel de bine.

Toate reuniunile de clasa, de gashca, de orice, toate povestirile din tren, toate cuvintele pastrate de acum 10 ani, toate melodiile reascultate, scrisorile pe care nu le-ai pierdut, promisiunile respectate, cartile recitite, pozele revazute, au un scop extrem de important. Sunt ca o dovada de respect fata de lucrurile in care credem si pe care vrem sa le dam mai departe.

Sunati-va, bai, prietenii din copilarie! Invitati-i la o inghetata din aia la cornet si plimbati-va prin locurile alea de demult. Nu mai aveti numarul? Ei asta sa fie problema.

Duceti-va in vizita la educatoare, invatatoare, la profesorii aia tineri care acum sunt batrani si, daca aveti pentru ce, intoarceti favorurile – mi-a spus un profesor foarte bun din facultate ca la un anumit interval de timp trebuie sa ne intoarcem in locurile de unde am plecat pentru a aduce recunostinta pentru ceea ce suntem acum.

Nu ratati intalnirea de 10 ani, si daca nu o organizeaza nimeni, ce poate sa insemne altceva decat ca trebuie sa o faci tu!

Mie imi e tare dor sa fiu fericita asa, fara motiv. Sa radem ca prostii. De fapt, ca desteptii. Pentru ca trebuie sa fii destept ca sa poti sa faci asta.

Nota: cu ocazia acestei postari tin sa va aduc aminte de si sa ii salut pe: Poezie, Taldu, Susi, Nicu Covaci, Lazzio, Gabi Fanaca, Sergiu Dumitrescu Junior, Oddie, Raluca Corbeanu, fratele lu’ remus, Speriat, Ninja, Cristos, Aviatoru, Horatiu, Vaka Nebuna, Calugaru, Punkeru’, Tauru, reflectorul de la Motorrock, nea Puiu, Pana, Mario Vasilescu, Poponaru din Vama, Alien, Porc, covorul lui Mircea

Stiu ca am speriat ceva lume la viata mea cu iubirile mele care o dadeau in obsesii, si imi placea sa fac asta si eram chiar mandra, dar asta parca le intrece pe toate. Am gasit un document scris in clasa a 12-a care se cheama “Uite asa as vrea eu sa arate subiectele de la BAC”
Uite ca a venit si momentul in care sa ma sperii chiar si pe mine : ))

–––––––––––––––––-

Uite asa as vrea eu sa arate subiectele de la BAC

Scrie raspunsul la fiecare din urmatoarele intrebari:

Vita de Vie a luat nastere in anul……

Primul vocal al formatiei Vita de Vie a fost…….

Lansarea albumului „Doi” a avut loc pe data de:

a) 20 mai 2001

b)16 noiembrie 2002

Ziua de nastere a lui Adrian Despot este pe data de:

a) 27 februarie

b) 21 martie

c) 2 noiembrie

d) 18 decembrie

e) 19 august

Ultimul membu care a parasit formatia se numeste……..

Andreea Talmazan a inceput colaborarea cu Vita de Vie in anul…………., inlocuindu-l ulterior pe………….

A doua piesa de pe primul album este……..

Prima piesa de pe ultimul album este……….

Ultima piesa de pe al treilea album este……..

Jumatetea de album scos de Vita de Vie impreuna cu Timpuri Noi se numeste…….

Clipul de la Varza a fost filmat la….

Primul videoclip Vita de Vie a fost facut la piesa……….

Urmatorul album Vita de Vie se va numi………….

In clip la „Vinolamine” apar si baietii de la………..

Emisiunea produsa de Sorin Danescu si Adrian Despot se numeste………

Prima melodie Vita de Vie difuzata la radio a fost……………..

Primul radio care a difuzat Vita de Vie se numeste……………….

Melodia dedicata lui Jojo, fostul chitarist, se numeste………….

Al treilea single de pe albumul „Doi” este……………………

Clipul piesei „Basul si cu toba mare” este regizat de………………

Enumera trei formatii care au inregistrat in studioul VDV Music: ……………..

Enumera trei DJ cu care a colaborat Vita de Vie: ………..

Enumera trei formatii parodiate de Vita de Vie in piesa „Vinolamine” …………..

Scrie titlul unui videoclip care a fost interzis de CNA si titlul unui videoclip cenzurat provizoriu de ei:……………

Explica semnificatia unei figuri de stil identificate in versurile: ” Am rupt din vise uscate forme mari si colorate pentru haina mea
Sa ma invelesc cu ea cand este frig”

Motiveaza apartenenta formatiei la stilul de muzica abordat, prin prezentarea a doua trasaturi specifice.

Scrie un text argumentativ de minim doua pagini in care sa-ti exprimi opinia despre urmatoarele versuri: „Mai am o dorinta, e una normala Daca-i cu putinta as vrea sa fie o varza legala Lumea se schimba si ea, e mai pasnica asa Daca soldatii ar fuma n-ar mai bombarda si masacra.”

–––––––

Acestea fiind spuse, e incredibil cum dupa atatea mii de ascultari inca ma simt intr-un fel cand ascult Vita de Vie – in felul ala care trezeste in tine ce credeai ca nu mai e si te convinge ca muzica aia esti tu.
Chiar daca obsesia a disparut, iubirea e tot acolo si acolo ramane.

Moartea lui Eskrokov e o piesa de teatru scrisa de A.V.Suhovo-Kobîlin si jucata acum ceva ani la teatrul Fani Tardini in regia lui Ion Sapdaru.

A fost singura piesa pe care am vazut-o de 18 ori fara sa ma plictisesc,

si am urmarit fiecare detaliu astfel incat incepusem nu doar sa memorez replicile ci sa descopar lucruri in plus in legatura cu teatrul in general.

Si cred ca este cea mai buna piesa jucata la acel teatru de multi ani incoace.

Iar asta -> Zydeko e melodia de la sfarsitul piesei, care imi aminteste de o gramada de lucruri, pe care cand o ascult inca vad cortina si aud aplauzele de final… final.

Nu prea am ce sa scriu mai mult despre asta dar ii salut pe aceasta cale cu mult respect si dor pe toti cei care au sau au avut legatura cu Fani Tardini.

Am sarabtorit multe mici detalii de-a lungul timpului pentru ca imi place sa sarbatoresc, sa tin minte date, sa sa nu uit si sa nu ii las nici pe ceilalti sa uite, nu neaparat sarbatoarea in sine cat ideea de timp care trece intr-un fel care te face sa te simti mai bogat sufleteste, recunostinta fata de ce am primit sau mi s-a intamplat, lucruri care au inceput acum „fix atata timp” , si care de cele mai multe ori inca se intampla.
Am sarbatorit multe de cand ma stiu – lansari de albume, nu stiu cati ani de cand l-am cunoscut pe X, atatia ani de cand am fost prima data in orasul Y, un deceniu de cand am cunoscut Vita de Vie, nu stiu cate numere de concerte, atatia ani de la o lansare, atatia de la Rolling Stones, ziua Cortului, ziua grupului, ziua VDV Camp-ului, ziua liceului,

… dar niciodata ziua de azi.

In anul care a trecut probabil ca cei mai multi dintre voi nu au mai auzit nimic de mine, altii au incercat si nu au reusit, altii cred ca fug mereu spre altceva, cu siguranta cei apropiati au o mare lista cu ce am facut si ce nu am facut bine, si nu stiu dar banuiesc ca fiecare are o parere.

Parerea mea e ca fiecare lucru care mi se intampla sau nu, fiecare perioada indiferent cat de spectaculoasa sau mai putin se arata, intr-un final se dovedeste a fi oricum parte dintr-o poveste spectaculoasa. Si oricat de fara sens par niste lucruri azi, peste un timp sensul devine foarte clar pentru toata lumea.
Lucrurile au mers foarte bine pe toate planurile toata viata mea, numai ca… pe rand. Iar anul asta a fost randul… care a fost 🙂 Se pare ca nu stiu sau nu pot sau nu vreau sa fac mai multe deodata, si cand descopar ceva care imi place foarte mult renunt la orice altceva care ar putea sa imi placa. Asta a fost un lucru pe care eram foarte curioasa sa il fac de multa vreme si de care nu prea credeam ca sunt capabila sau ca o sa mi se intample asa cum vreau eu. Si pentru mine, un an, chiar E Mult, iar azi am o lista de dorinte putin mai completa.

Si mai cred ca imi e dor de voi, de toti, si de toate.

Asta e inregistrarea de la o piesa care s-a intamplat pentru prima data live chiar in aceeasi seara si in acelasi loc. A fost un moment intens din toate punctele de vedere, nu doar din punctul de vedere al muzicii ci al vietii careia ii serveste drept coloana sonora. Piesa m-a facut sa calatoresc prin toata viata mea si prin prezent, si de atunci a aparut fara sa ma astept, in fiecare moment trait mai intens decat de obicei. Cred ca a fost cel mai mult ascultata dintre toate anul acesta, mai mult singura decat in grupuri dar tot cu o mare incarcatura.

E ciudat ca AZI sunt recunoscatoare pentru ceva care nu are nici o legatura cu Vita de Vie dar totusi nu s-ar fi intamplat daca nu era Vita de Vie… asa cum foarte multe nu s-ar fi intamplat.

Am descoperit de curand ca sunt o mare admiratoare a formatiei Taxi si pana acum n-am bagat de seama.

Ultima data cand le-am acordat atentie a fost acum vreo 10 ani cand mi-am cumparat de la Music Plus din Tiglina 1, Galati, o caseta pe care scria Trag un claxon, si imi amintesc ca prima data m-a enervat vocea „pop” a lui Dan Teodorescu dar intre timp a ajuns sa se adevereasca zicala cum ca de la ura la iubire e doar un singur pas… nu pentru ca m-am obisnuit cu ea :)) ci pentru ca e deosebita, si RR-iala aia parca ar face parte din marketingul trupei.

Mereu mi-a placut acest amestec de eleganta, prospetime si umor pe nume Taxi. Au un spirit familiar, ma fac sa ma simt „ca acasa”.

Am ras tare cand a aparut Americanofonia, era atat de potrivita pentru perioada aia, era exact ce trebuia spus. Intre timp am inceput si eu (si cred ca nu numai eu) sa folosesc destule cuvinte din acea lunga lista.

De-a lungul anilor au atacat majoritatea persoanelor care, pentru dezvoltarea lor personala, aveau nevoie sa fie atacate – fie mai discret , fie mai direct, dar cu mult tupeu si cu un umor natural care ii face sa nu poata fi asemanati cu nici un alt artist, national sau international.

Pe de alta parte au si puterea sa puna la pamant cu piesele alea de dragoste care sunt atat de autentice incat te fac ori sa crezi ca le-ai compus tu intr-o viata anterioara, ori sa speculezi, ori sa iti doresti sa ajungi si tu candva la intensitatea acelor trairi.

Despre aparitia piesei Cele doua cuvinte nu cred ca mai e nevoie spun ceva. Am scris dar am tot amanat sa postez – la inceput am spus ca „promite multe, abia a aparut si deja toti cunoscutii mei si cunoscutii cunoscutilor mei o asculta, o fredoneaza intruna si o dau mai departe”. Imi propusesem si eu sa o dau mai departe prin mijloacele mele, pentru ca formatia Taxi se plangea de lipsa de promovare, dar totusi pana sa ajung eu sa fac asta, a devenit atat de populara incat acum cine scrie despre ea o face ca sa devina la randul lui popular.

Am ascultat piesa la scurt timp dupa ce a aparut, si am asteptat cu mare curiozitate sa vad care sunt cei 26 de barbati care urmeaza sa apara in videoclipul realizat de Teo Trandafir – videoclip care nu este atat de original precum spune majoritatea – s-a mai facut, s-a mai vazut, dar asta nu conteaza pentru ca e oricum reusit, simplu, amuzant si foarte… potrivit. Un videoclip si o piesa care a adus un serviciu atat femeilor (ne face sa ne simtim deosebite, sa ne placa ce auzim si sa avem senzatia unei mari descoperiri in ceea ce priveste secretele sexului masculin), cat si barbatilor, care pe de o parte se fac mai usor intelesi si pe de alta parte acum pot spune „hai sa-ti arat o piesa misto” in loc de acele doua grele cuvinte.
Am senzatia ca o sa urmeze foarte multe replici si interpretari la clipul asta.

Pe langa toate astea, pot sa spun ca am o viata putin mai fericita de cand stiu ca exista o persoana ca „ala de la Taxi” care poate sa afirme cu atata nonsalanta: „Sunt locuri din mine unde nu as vrea sa ajung ca sa nu aflu ce e acolo, si altele in care nu vreau sa ajung pentru ca stiu deja ce e acolo. Nu prea ma frecventez.” :))

Pentru ca fiecare postare trebuie sa aiba si un fond muzical, pentru ca vreau sa impartasesc cu toata lumea ce mi se pare mie foarte frumos, si sperand ca nu sunt singura rupta de realitate care descopera unele melodii abia dupa ce si rudele cele mai in varsta le stiau pe dinafara, am sa impartasesc cu voi doua piese de care nu aveam habar pana acum putin timp.

Pe prima am descoperit-o cautand „un sfarsit e un inceput” de la Celelalte Cuvinte, planuindu-mi sa imi plang putin de mila asultand-o, si imediat ce am dat play mi-a trecut orice chef de smiorcaieli si melancolii patetice, am ras cu lacrimi o zi intreaga. Originala viziune si abordare.

Cea de-a doua e una serioasa. Foarte. De multa vreme ma gandesc la ce spune numai ca eu nu m-am exprimat – am asteptat sa o faca altii inainte, pentru a ma folosi de ei. Simt si eu exact-exact la fel, adica, cu parere de rau, nimic.

Inchei aceasta postare dezmembrata si neterminata spunandu-va ca dorinta mea cea mai mare in acest moment este sa merg intr-un club/bar/orice si deodata, pe neasteptate, sa inceapa o piesa Taxi.

Cand ai un lucru de mult timp, te obisnuiesti cu el si uiti de minunea pe care o ai in fata ta. Si atunci cand si minunea in sine contribuie la degradarea ei, uiti de-a binelea si parca iti e si frica sa iti amintesti.
Dar adevarul, miracolul, si tot ce s-a intamplat, e tot in tine si astfel o poza, o melodie, o ploaie sau orice, in orice moment iti poate aminti de tot, nu neaparat de ce ai scris, ce ai citit, ce ai vazut ci in primul rand de ce ai simtit.
Si te poate face sa zambesti cum n-ai zambit de mult. Si te poate face sa lasi in urma cu usurinta orice relatie complicato-trecatoare care pana atunci parea atat de importanta.
Multe s-au schimbat, lucruri s-au intamplat si s-au terminat. Dar tot ce a fost mi se pare extraordinar.
E o atitudine gresita sa servesti suflete la tava, sentimente, diversitate, libertate, idei, si alte rezultate ale unor intamplari la care altii nu au luat parte si nu au facut nimic ca sa ajunga la ele.
Sunt fericita ca am ocazia sa procedez in continuare intr-un mod mai intelept, care va face mai mult bine celorlalti.

-smiorcaieli ca nu mai e cum era, ca simt ca nu stiu ce, ca sunteti viata mea, ca nu pot sa traiesc fara voi, ca …. …, lamentari retarde despre vremuri trecute si stricate cu multa bunavointa de superficialitatile noastre comune si nici un pic de viziune clara si iniativa-
––

Sunt multe examene de constiinta, ba acum parca sunt mai multe decat au fost vreodata, si se simte totul la o intensitate mai mare. Dar indiferent daca ai imbatranit sau nu, daca prietenii tai au imbatranit sau daca esti singurul tanar, trebuie sa iubesti muzica, neconditionat, daca nu poti sa faci asta inseamna ca nu e iubire si nici nu a fost, sau cine stie…

O fi maturizarea ca de la o vreme nu prea mai am aer sa stau in aceeasi camera cu niste oameni sau sentimentul e invers? Mie imi e frica sa accept mai multe lucruri, in primul rand imi e greu sa accept persoana Nora care sigur ar fi putut sa faca mai multe si sa le faca altfel.

Eram in drum spre un concert in Craiova si ne-am amintit. Aveam 15 ani prima data cand am facut o mie de planuri si a fost prima data cand nu-mi venea sa cred ca trenul chiar pleaca spre o destinatie atat de lunga, dupa atatea eforturi, pentru ca m-am simtit atat de implinita mult timp dupa aceea, in ciuda concertelor nereusite, am numit acea plecare primul inceput. Intre timp zic eu ca am mai invatat unele lucruri, printre care si sa nu fiu 100% convinsa ca va iesi perfect, sa am asteptari mari dar sa ma astept la orice. Intre timp oamenii cu care m-am intalnit atunci, ori s-au plictisit, ori s-au saturat, ori s-au angajat, insurat etc.

Cu cateva zile inainte gasisem prima scrisoare (nu mail !) pe care o primisem de la Vita de Vie, in 2000; eu ma bucur tare cand gasesc ceva mai vechi care are legatura cu mine sau cu ceva la care tin. Am zis ca trebuie sa impart bucuria si cu formatia, asa ca am tras-o la xerox, am pus-o intr-un plic si am luat-o cu mine la Craiova.

In drum spre Timisoara am inceput sa ma gandesc la lansarea lu’ Egon. Nici dupa ce a trecut mai mult timp nu prea imi vine sa povestesc, nu stiu de ce. Cred ca cine a fost la lansare la „Exxtra” stie ce inseamna public numeros care merita un astfel de album, si cine a fost la „Doi” stie ce inseamna undele de fericire emanate de pe scena pentru faptul ca exista un asemenea public. Oricum ar fi fost lansarea, am senzatia ca e prea putin orice as scrie despre album, pentru ca Egon in sine spune totul despre tot. E cel mai sincer, cel mai profund, cel mai adevarat si spune exact lucrurile la care eu ma gandesc de atata timp, lucrurile pentru care lupt, pe care nu poti sa le atingi si pe care le au multi oameni dar nu isi dau seama, care sunt atat de pretioase si atat de usor de pierdut la un moment dat.

Ma mai gandesc la fenomenul asta de a judeca atat de usor lucrurile pe care nu le cunosti, fenomenul asta de a vrea din ce in ce mai mult, atat de mult incat uneori nu mai poti sa duci. Ma gandeam la toate pretentiile de bagare in seama, de iesiri de beri cu formatia, de mai mult, si mai mult, si mai mult, cand sunt atatea lucruri extraordinare care deja exista. Asta m-a determinat sa scriu ca un mesaj pentru formatie si un sfat pentru grup, versurile 3 si 4 din a doua strofa din melodia cu nr 4 de pe album, si de fiecare data cand le aud ma gandesc la ce am scris aici si la multe altele.
Pe 7.07 eram in Timisoara, urmat ca „premiu” apoi cu o bere intr-un club impreuna cu Shobo. M-am plimbat impreuna cu Ioana, am tot povestit, am fost la camin la Andrei Galut, l-am auzit cantand la chitara „Incep sa pierd”/fierb , si ma uitam la Andrei si imi dadeam seama ca e un om super tare.
Concertul incepea la 20:00, eu de la ora 14 am inceput sa am emotii de parca eram la primul concert, emotii care s-au mentinut acolo pana sa inceapa concertul si in timpul lui, chiar daca inainte a cantat foarte energic Zob. Si aici ca si la Craiova m-am simtit foarte bine in prima parte a concertului, iar spre sfarsit ma cuprinsese o stare aiurea tare de care incerc sa scap dar chiar nu stiu cum.
Era ora 8 si era ciudat ca sunt la concert Vita de Vie si nu e noapte. Era mult soare care cadea pe scena si multe chestii minore care imi atrageau atentia. La „Incep sa pierd” soarele a intrat in nori si acolo a ramas. Nu stiu ce anume ma face sa ma simt aiurea, poate Basul si cu toba mare care urmeaza dupa Incep sa pierd si imi da senzatia ca se termina               concertul. Dar aici a sunat parca mai tare ca niciodata Basul si cu toba mare (toba mare toba mare toba mare toba mare), mi-ar placea sa o mai aud o data exact la fel. RRROOOOCCCKKK, GIE!
A mai venit cineva care a dat noroc cu baietii, m-a intrebat „ce faci” cu o indiferenta la fel de mare ca politetea, sau asa mi s-a parut mie dar deja nu mai conta ca mie imi venea sa sar in sus de bucurie ca ma intalneam cu el. Unii oameni sunt neatenti, sau au masti de protectie, sau nu le pasa, sau am inebunit eu.
In mare parte a fost un concert special. cred.
La mare mi-am dat seama ce misto e ca in ultima saptamana vizitasem atata lume. Sunt prea multe drumuri de batut si locuri de vazut si cine stie cat timp ramas.
Cand a plecat Jojo din formatie am avut un sentiment foarte ciudat pe care, fiind mica, nu stiam ca trebuie sa il moderez asa ca l-am lasat sa se intample. Sentimentul ca nu se poate sa plece, ca nimeni nu poate sa fie mai potrivit decat el in Vita de Vie si ca Cezar e un naspa si il urasc Pe masura ce a trecut timpul mi-am dat seama ca nu e chiar asa rau, si chiar daca a ramas putin din sentimentul ala, era prea putin sa mai conteze.
Acum un an jumate a plecat si Burete. Mi-am imaginat cum ar arata formatia daca in timp, fara sa bagam de seama s-ar schimba toti membri, si deodata am vedea ca nu mai sunt aceiasi de la inceput. Dar tristetea trebuia sa treaca repede ca doar nu mai eram la 13 ani si trebuia sa pastrez si putina bucurie pentru noul basist, in cazul in care imi placea. A fost frumos, ne-am strans o mare parte din grup la primul concert al lui Ciuplea cu Vita de Vie, ca sa-l aplaudam pe el nu ca sa plangem dupa Burete. Este foarte normala si evidenta atitudinea asta, dar chiar daca era normal sa fie asa, m-am bucurat mult si a fost ceva unic.
Eu am zis mereu ca am sa raman aici prezenta si am sa fiu ultima care renunta. Cat de original, fantastic, neasteptat a fost totul pentru mine la inceput, si cat de demodata o sa mi se para toata ideea asta mai tarziu daca nu am grija sa tin minte tot.
Am ajuns si la un concert in Mamaia, am pierdut Suie Paparude si de cand voiam sa-i vad! Dar nu-i nimic am ascultat Cargo

Si apropo pentru cei care au fost acolo, sa stiti ca in aceeasi seara pe la ora 23:00 Vita de Vie a avut concert in Costinesti.

In ultimul timp am stat in Bucuresti, aproape de formatie asa cum am vrut din totdeauna. De fapt acest aproape a insemnat cea mai mare indepartare posibila.Ma bucur ca exista o melodie care sa-mi dea senzatia de tremurat mai mult decat oricare alta, de frica si in acelasi timp de fericire si incredere si iubire, si atata timp cat ea exista inseamna ca sunt toate sansele sa exist si eu la fel in continuare.Acum ma simt de parca as umbla dezbracata in centrul orasului, sunt lucruri prea personale si in acelasi timp prea putine pe care oricum e greu sa le explici in asa fel incat sa nu sune penibil si oricum nu mai am cui sa le spun.
Dar de-acus,Zise el cu glas sfarsitRidicand un piciorus,Dar de-acus s-a ispravit…- asa era poezia