Archive for the ‘In fiecare din noi’ Category

Singurul lucru care m-a inspirat sa scriu ceva cat timp am fost la mare, este un articol din revista Elle pe care o citeam plictisita noaptea la lumina unui bec de la Expirat.
E un articol in care o tipa vorbeste despre prietenele ei, despre prietenie in general si de cate feluri este ea. Si citind asta am inceput sa ma gandesc la conceptul de „cea mai buna prietena/cel mai bun prieten”. Sunt multi oameni care nu au asa ceva si mie tot timpul mi s-a parut ceva incredibil sa ai doar multi prieteni, dar nici unul sa nu fie cel mai bun. E o relatie destul de diferita de restul relatiilor si de care eu am avut nevoie mereu, si am avut si parte. Drept urmare, din cele mai indepartate amintiri ale mele, nu a existat nici o secunda in care sa nu am pe cineva pe care sa numesc cel mai bun prieten. A fost foarte dragut ca articolul ala m-a facut sa imi aduc aminte de fiecare cel mai bun prieten in parte, in ordine cronologica.

Prima prietena cea mai buna a fost Iulia Dumitrescu. O fata din Galati, cartier Tiglina 3, care statea la blocul din fata blocului meu. Ne iubeam tare mult si eram toata ziua afara impreuna. Nici una din noi nu era genul care sa se joace pe covoras facand hainute pentru papusi. Ea era mai baietoaica, tot timpul cu vanatai pe picioare si bubite cu coaja capatate din numeroase expeditii imposibile in copaci, gropi, scari, leagane, iar pasiunea mea cea mai mare era sa ma joc cu personaje imaginare, sau sa ii pacalesc pe copii ca sunt vrajitoare sau ca acele personaje chiar exista dar noi nu le vedem.
Ne faceam cu mana de la geam din casa si uneori dormeam una la alta iar seara povesteam chestii interesante despre baieti si ne intrebam oare cum e sa te pupi pe gura.
Am avut parte de bucurii, distractie si… anotimpuri scaldate in soare 😛
Prietenia noastra a durat de cand Iulia nu putea sa-l pronunte bine pe R, pana cand prin clasa a 6-a cand m-am mutat in alt cartier.
Mai tarziu, la liceu, Iulia a ajuns in clasa cu mine. Eram aproape straine dar asta nu ne-a deranjat pe nici una, fiecare stia ca ne-am schimbat in mod diferit. Ne intalnim destul de des din intamplare si ne bucuram si vorbim lucruri obisnuite de oameni mari.

A doua cea mai buna prietena a fost Cristina Iovita. Era un fel de bagaboanta clasei (sper sa nu ajunga sa citeasca asta : ))) ) Era singura care in clasa a 5-a fuma, purta „troape” (adica un fel de platforme), chiulea de la ore, venea lejer cu temele nefacute, lua 4 la teza si radea, era prietena cu baieti din clase mai mari, se machia, purta pantaloni mulati si fuste scurte, statea in ultima banca pentru ca asa voia ea, copia la lucrari, mesteca guma in timpul orelor si facea baloane pe care le spargea cand profii erau cu spatele.
Era singura pe care o vedeam ALTFEL din clasa, si toate lucrurile astea rele ma atrageau foarte tare. A fost cea mai buna prietena timp de 2 ani. Nu a fost o relatie apropiata si de suflet iar eu eram in umbra ei ceea ce nu prea imi placea, dar sa fiu in umbra ei inseamna in mintea mea sa ii umbresc pe altii la randul meu :))) asa ca merita. Ne-am distrat destul de bine impreuna.

A urmat apoi Alexandra Manole. A fost o trecere subtila intre cele doua. Ea a fost genul de fata cu care radeam pana ne pisam pe noi (la propriu), ne spuneam cele mai dubioase secrete, ne citeam jurnalele una alteia, ne faceam veacul prin internet cafe-uri, si spre deosebire de ce relatii avusesem pana atunci, cu ea incepeam sa fiu apropiata. Era si timpul, incepusem sa cresc. Alexandra a fost genul de prietena pe care am cunoscut-o atat de bine incat atunci cand ne-am intalnit dupa 5 ani, era ca si cum trecusera 3 zile. Era schimbata complet, dar o cunosteam la fel de bine.
Era fata desteapta si descurcareata, care retinea lectiile la orice materie doar din ce auzea in clasa, printre multe hohote de ras si teancuri de biletele cu prostii pe sub banci, poezii despre baieti, fituici. Avea un raspuns la orice intrrebare pusa.
A fost primul prieten adevarat, primul om in afara de familie care mi-a spus “te iubesc”.

Mircea Tofan
Mircea e rocker de cand il stiu. Inceputul prieteniei a fost in prima zi din de scoala din clasa a 5-a, cand am intrat din greseala la toaleta baietilor si m-am intalnit cu el. De atunci, pe masura ce treceau anii, s-au adaugat intamplari care intr-un final au dus la o prietenie foarte greu de uitat.
In clasa a 6-a incerca sa ma convinga sa ascult Vita de Vie – Rahova, iar eu ascultam din politete si pentru ca incepusem sa nutresc pt el sentimente, mai… profunde decat prietenia.
Cu el am dezlegat misterul „oare cum e sa te pupi pe gura”, eram tare indragostita dar prea mici amandoi ca sa se poata pune problema de relatii, asa ca am vorbit ceva in fata unui internet cafe din Tiglina si am stabilit sa fim prieteni buni.
La el acasa se intamplau multe betii memorabile, avea o casa plina de carti, CD-uri originale, postere, si niste parinti foarte de treaba.
El era copilul care citea Marx si Cioran (si multe altele pe care eu nici acum nu le-am citit) in timpul orei de religie, la el am ascultat prima data (in unele cazuri si ultima) unele trupe pe care si acum le asociez cu el. Am sa le enumar pentru ca mi se pare amuzant sa imi amintesc de unele nume din aceasta lista: Sepultura, Korn, Iron Maiden, Soulfly, Slipknot, Nirvana, Prodigy, Altar, Pantera, Alice in Chains, Cannibal Corpse, Negura Bunget, Dimmu Borgir, Cradle of Filth, Burzum, Children Of Bodom, Mayhem, Taine, Crematory, Deicide, si multi altii. Primele 11 din lista au ramas sa zicem in playlistul vietii mele, pe restul le confund inca intre ele. Scuze, Mircea 😀
Sa revenim. Mircea era singurul cunoscut de-al meu care scria poezii (in stil Nichita Stanescu) si inca mai am caietul in care sunt scrise.
Era cel mai dur dar si cel mai sensibil. Putea sa iubeasca o formatie sau un om, pana la infinit, si cand zic infinit ma refer la un infinit “mai infinit” decat infinitul meu de atunci.
Cu el faceam tot felul de expeditii in locuri dubioase, prafuite, si parasite din Galati. El m-a invatat sa sar gardul si m-a dus la un atelier (parasit, cred) al unui artist plastic celebru pe care nu mai stiu cum il cheama. Mergeam acolo impreuna cu el si inca cativa colegi cam o data pe saptamana si gaseam tot felul de lucrari, obiecte, creioane, culori. Ne uitam la ele ca si cum ar fi fost niste comori secrete despre care doar noi stim. Sau ma rog, asta era atmosfera generala. Plus suspans.
El m-a invatat sa ma duc la concertele trupelor din Galati. Sa vedem daca imi amintesc… Hathor, Torment, ahh memoria imi joaca feste, dar mai era o trupa cu unu’ caruia i se spunea Secta.
Cu el eram cand m-am imbatat prima data (dintr-o bere, fireste)
Prietenia a incetat treptat. Asa cum se adunasera intamplarile frumoase, la fel s-au adunat si altfel de intamplari, pana cand am ajuns la scrisori pline de ura pe care nu le-am trimis niciodata, multe cuvinte spuse prea tarziu si lacrimi inghitite cu mandrie in sec. La un moment dat s-au terminat toate, am crescut, am amortit, si totul s-a transformat in politete. Cel mai reusit mod de a banaliza o relatie deosebita. Fir-ar a naibii de politete!

Liviu Diaconeasa
Cred ca e singurul baiat din lumea asta cu care am fost extrem de apropiata SI ATAT. Adica, da, se poate, exista prietenie adevarata intre o fata si un baiat. Am fost prieteni in aceeasi gasca multa vreme, dar a existat o perioada scurta foarte foarte misto, in care eu eram cea mai buna prietena a lui, iar el era cel mai bun prieten al meu.
Liviu era genul de prieten cu care radeam intruna din cele mai idioate motive (adica degeaba), era prietenul care facea o comedie copioasa din toate “dramele” vietii mele. Ma facea sa rad din aceleasi motive din care mie imi venea sa plang.
Era acel elev destept care nu invata niciodata, care se ridica in picioare si spunea razand “haha, n-am invatat nimic, puneti-mi 4, sau mai bine 3 ca sa nu fie numar par”
In general era omul pe care-l durea in pula dar punea suflet in tot. Mai ales in oameni.
Mai era de asemenea si genul de om care instiga la violenta – adica foarte multi oameni voiau sa-l bata :)))

Oana
Despre ea am mai scris, si oricum toata lumea ne stie. Am fost ca intr-o relatie de cuplu doar ca fara pupaturi si tandreturi, cine nu ne cunostea prea bine intreba daca suntem impreuna. Am avut o mare compatibilitate, evident nelipsita de unele chestii bolnavicioase.
Ea e cea mai buna prietena a mea din momentul in care mi-a declarat ca sunt cea mai buna prietena a ei, adica acum foarte mult timp. Am petrecut mii de zile impreuna non stop fara sa ne plictisim nici o secunda, pana de curand am imprumutat una de la cealalta mai toate obiceiurile, gesturile, expresiile, prietenii, intamplarile. Chiar acum un an am spus ca ma duc sa ma intalnesc cu X-ulescu, Oana a intrebat cine e omul ala, iar prietenul ei a intrebat socat “cum, exista oameni pe care Nora ii cunoaste si Oana nu??!!?”
Eram fetele alea doua care vorbeau tot timpul intre ele, iar cand ieseam cu multi prieteni ne asezam in capete opuse ale mesei special ca sa nu fim tentate sa ii ignoram pe ceilalti, dar de fapt sfarseam in a vorbi mult mai tare si ii deranjam pe toti, asa ca cineva pana la urma tot se simtea prost si ne facea loc sa stam una langa alta.
Oana era prietena care nu putea sa se abtina si imi spunea absolut toate secretele.
Suntem si acum prietene, intr-un mod ceva mai rece dar zic eu mai benefic, pentru ca ne luam doza de “suflet pereche” chiar de la… sufletele pereche.

Cristina Lungu
Cristina a fost tot timpul ca o extensie a Oanei. Cred ca asta e dez/avantajul fratilor mai mici. Si foarte bine ca Oana are o sora, pentru ca acesta sora era mult mai “jucausa”, tot timpul m-a facut sa ma simt confortabil, a ras la glumele mele cele mai idioate si la toate prostiile pe care le faceam, lucru pe care Oana nu prea il face pentru ca e mai serioasa din fire. Asta m-a apropiat de Cristina initial, apoi totul a venit de la sine – mult timp petrecut impreuna, multe cuvinte in care am crezut amandoua, povesti fascinante de viata, , , , .
Relatia noastra a avut de suferit datorita unei perioade de 13 luni, dar intr-un fel a avut si de castigat, iar povestea merge mai departe pana la adanci batraneti cand o sa ne strigam copiii prin curtea cea incapatoare “Cristina, Nora, Robert, veniti sa va spalati pe maini”

Nu mi-a placut niciodata in mod special cantecul asta, dar na, pentru prieteni ce nu faci…

watch?v=Y8i-t0llaeE

Imi place asa mult cum scrie Vlad incat m-a facut sa nu mi se mai para atat de penibil sa arati la toata lumea orice prostie la care te gandesti, mai ales ca el o face asa simplu direct si poetic.
Asa ca am sa renunt la ideea ca daca scriu despre mine e penibil si oricum nu intereseaza pe nimeni. De fapt nu am sa renunt la idee pentru ca pana la urma asa si e, dar am sa o fac macar fiind mandra de mine.
Am sa vorbesc despre mine ca sa vada lumea cine sunt eu si cum ma simt eu si nici n-am sa ma prefac ca vreau sa vorbesc despre altcineva.

Este o zi de februarie pe la sfarsit si draga nora, te astepti sa vina primavara pentru ca te gandesti ca daca o sa fie cald o sa ai chef sa faci in sfarsit ceva cu viata ta. Si dai vina pe primavara care nu vine deloc
si stai pe facebook ca tampita fara oxigen in camera si te gandesti daca e lipsa de oxigen sau e o stare de sufocare provocata tie de catre tine sau altora de catre tine
si ma chinuie gandul ca „mi-o fac cu mana mea” si chiar si faptul ca nu iau aceasta propozitie ca pe ceva pozitiv imi trezeste un sentiment de vinovatie si nu de responsabilitate.
Orice muzica trista ma intristeaza, si aia vesela ma aduce la disperare de tristete.
si tot timpul uit ce voiam sa spun, si vreau sa scriu si sa fac dar de fapt nu vreau sau nu stiu ce e dar pur si simplu nu fac nimic si imi dau seama ca asta e problema mea din totdeauna.

Mi-e groaza cand imi dau seama ca o sa trebuiasca sa plec si sunt atat de dependenta de orice si mai ales de , si de comoditate si de nimic.
Si ma gandesc ca de fapt cum cred ca se simt ceilalti, asa ma simt eu, si sunt dezorientata dar de fapt nu sunt deloc ci e doar o stare autoprovocata de victimizare ca sa mai pot s-o ard asa facand nimic, o vreme. Fapt pentru care e numai si numai vina mea.

Stau de 4 zile numai in casa si am impresia ca atunci cand am sa ies imi voi fi pierdut reperele si reflexele si toata lumea o sa-mi fie straina.

Ca sa poti sa treci peste, trebuie sa te lasi sa fii. Trebuie sa-ti lasi defectele sa traiasca, ca sa te lase si ele sa traiesti. Sa iti dai voie sa fii cum crezi, ceea ce poti fi tu mai rau cu putinta, si abia atunci ai sa poti sa depasesti bariera si sa nu mai fii asa. Scriu in speranta ca o sa reusesc sa fac asta dar vina pe care o port fata de mine si fata de intreaga lume nu-mi da voie. Sunt vinovata pentru faptul ca nu pot sa ma accept. Si sunt vinovata pentru faptul ca ma simt vinovata – daca nu m-as mai simti, totul s-ar rezolva. Daca as fi o persoana puternica si dinamica si lipsita de prejudecati si extraordinara asa cum vreau sa fiu, nu m-as simti vinovata. As putea sa ies din incurcatura asta in forma de cerc.
Sa renunti la un sentiment. Fara sa te gandesti prea mult, fara sa analizezi, fara sa ai un plan de bataie. Suna simplu „renunta, let it be, let it go” si e foarte simplu dar totusi nu pot sa fac asta. Poate ca sunt atasata de felul in care ma simt, dar atasamentul nu ma face sa ma simt bine. Nu pot sa traiesc nici cu sentimentul de vinovatie, dar nici fara el nu vad ce as putea sa ma fac. Iar asta sentiment imi dezvolta? bineinteles, vina.

Si ma gandesc ca poate el s-a plictisit de mine pentru ca si eu m-am plictisit de mine iar daca s-a plictisit de mine e tot vina mea, pentru ca daca eu sunt plictisita de mine si ceilalti vor fi, se stie. Pentru ca ce crezi despre tine si ce simti pentru tine, aia e imaginea cu care te prezinti in lume. Esti propriul tau PR.

Si ma hotarasc ca trebuie sa deschid fereastra si sa las tot frigul din lume sa intre in camera, frigul si aerul si mai ales oxigenul ! Urasc frigul dar imi lipseste atat de mult aerul incat hai sa fac marele pas – deschid geamul la minus nu stiu cate grade si stau in tricou numai asa de-a naibii si iubesc frigul… tot de-a naibii, cu ura il iubesc. Si mi se pare ca am facut o mare minunatie ca am reusit sa deschid geamul in timp ce altii se bucura cu adevarat de minunatiile lumii, si toata lumea face ceva bun in lumea asta in afara de mine.

Si toate fetele sunt frumoase si elegante si bine imbracate si ordonate si ingrijite, numai eu umblu cu stratul de noroi pe bocanci si lumea ma intreaba daca sunt rockerita chiar si cand sunt imbracata in ROCHIE. Ei… da stai ma ca de fapt asta suna bine, imi place. :))

Si toti oamenii au obiective de atins si CV-uri kilometrice la varsta asta, si fac tot felul de chestii si numai eu stau si ma uit la ei si ma prefac ca sunt si eu printre ei dar de fapt stau pe margine, in ultimul rand… si de aici de sus vreaaau maaaai muuuuult.

Si am asa impresia cum ca toti in jurul meu isi traiesc fericiti povestea vietii si eu am ramas asa de in urma si deja lumea s-a si saturat de Nora care scrie numai porcarii, frumoase uneori, dar deja repetitive care promiteau candva ca vor duce undeva dar io-te ca nici acum nu au dus nicaieri. Imi e si rusine sa mai scriu ceva pe undeva. Am senzatia ca nu merit nici sa scriu. Nu merit sa ridic ochii din pamant. Pentru ca sunt vinovata. Pentru ca mi-am gresit mie. Pentru ca nu asa imi planuisem sa arate viata mea.

Ascult November Rain ca sa ma simt mai bine, pentru ca e o piesa despre disperare si resemnare si tristete, si despre cum sa iesi din asta. Mi se pare genial felul in care se leaga ultimele versuri de restul piesei si cum se schimba sensul lui „nothing lasts forever” si brusc apare mare si clar mesajul. Eu nu am primit-o niciodata ca pe o piesa de dragoste ci ca pe o piesa de… viata.
O ascult si tare as vrea sa ma simt mai bine pentru ca e melodia adolescentei mele si pentru ca am spus candva ca alea sunt cele mai frumoase versuri din lume si de fiecare data s-au adeverit si pentru ca am fost la concert fara nici un leu in buzunar si fara credit pe telefon si fara cartela de metrou (din vina mea, bineinteles) si imediat dupa ce s-a terminat piesa asta s-au deschis portile si au inceput toate melodiile care imi placeau, si pentru ca am simtit o fericire pe care foarte rar mi s-a intamplat sa o traiesc, am simtit cum muzica imi curge prin tot corpul si cum toata lumea imi apartine si cum toate intamplarile importante din istoria umanitatii sunt prezente acolo, in jurul meu, in praful pe care calcam, in prietena pe care o tineam de mana, in mine si in toata intamplarea din seara aia. Asta in timp ce lumea era dezamagita ca AXL Rose intarziase si erau foarte multi care plecau.
Dar acum si piesa asta ma enerveaza. Ma face sa ma simt… cum? cum? Hai ca stiti. Vinovata – pentru ca nu pot sa-mi ghidez viata dupa mesajul ei.
Si mai ales vinovata ca ascult acelasi cacat de muzica de o mie de ani, in timp ce lumea se schimba si evolueaza.

Toata lumea se duce la party-uri si se sparge in figuri cu gasca si cu prietenii si cu mult fixativ in par si toate fetele sunt tunse asa-> si asculta drum n base si dubstep si beau cocktailuri si fumeaza de toate, si se duc din loc in loc in aceeasi seara si moooaaaama ce nebunie si ce viata diversa si cata hipstereala si DJ-iala si FALSITATE in tineretile noastre. Eu nu mai am chef de din astea. Poate am sa fiu asa si eu la un moment dar dar daca voi fi ma voi preface.
Eu vreau sa beau si sa ma distrez cu prieteni dragi si sinceri care au ceva in suflet si nu vor sa demonstreze nimic. Nu vreau sa trag pe nas si sa ma sparg ca sa simt ceva si nu vreau nici sa ma uit intr-un punct fix, vreau mai bine sa ascult Timpuri Noi si Vita de Vie in concert unplugged la Kulturhaus de ziua Oanei.
Vreau sa fie in jurul meu oameni FERICITI si zambitori si gata sa imparta fericire in stanga si in dreapta. Nu vreau oameni chic si fency.
Barbatul ideal este unul care are 29 de ani si arata ca un copil, si tot ce face este foarte natural si copilaresc si foarte matur, care tot vrea sa se tunda si nu apuca si i se aseaza parul foarte haios la spate, si poarta doua tricouri si unul din ele e scurt si care zambeste mereu chiar si in cele mai stresante situatii si este optimist si deschis cu toata lumea
si care orice ar face e de 1000 de ori mai interesant si mai cu atitudine decat aia care se chinuie din rasputeri sa arate si sa para intr-un fel.

Dar nu ma vreau nici pe mine asa cum sunt – nemultumita mereu si fara initiativa. Cu lume care imi spune „hai ma Nora, tu nu erai asa, tu erai miezu… ce s-a intamplat?”
Daca as avea eu initiativa poate s-ar schimba lucrurile, poate as avea in jurul meu oamenii pe care ii vreau si oamenii aia ar fi cum vreau eu sa fie. Dar din moment ce nu merit sa ridic nici macar ochii din pamant, cum as putea sa ii ridic atat de sus incat sa ma uit in ochii lor si sa le propun sa trecem printre sirurile de oameni si sa ne comportam ca niste nebuni, sa fim altfel, sa nu ne intereseze si sa fim mai frumosi in simplitatea noastra? Cum as putea sa fac asta dupa ce atata timp nu am facut nimic? Dupa ce am facut totul ca oamenii sa nu mai creada in mine. Sau sa uite ca au crezut vreodata. Dupa ce am renuntat la cea mai mare si cea mai sincera dorinta a mea – sa fac oamenii fericiti.

Am ajuns in marele oras in care se intampla o gramada de chestii si nu m-am dus nici macar la un sfert din chestiile alea numai ca am stat mai linistita in casa stiind ca ele se intampla si pot oricand sa iau parte la ele, decat as fi stat in casa la Galati stiind ca nu se intampla.
Uite ca acum imi e lene sa ma duc de la armeneasca pana la Unievrsitate pentru acelasi scop pentru care din Galati strabateam 1000 de km. Aici oamenii au tot ce vor, si nu mai vor. Sau nu mai apreciaza. Sunt rasfirati in toate partile si din toate partile tarii dar reci si grabiti si fara personalitatea aia pe care o are fiecare oras in parte (bineinteles ca asta e o mare generalizare)

Ma enerveaza tare de tot ca deodata sunt OBLIGATA sa fac ceva, sa imi fac o viata, o cariera care sa se ridice la nivelul tuturor asteptarilor, sa imi castig existenta, sa iau decizii importante, sa gandesc ca un om mare. Nu mai pot sa fac nebunii si arogante, mai intai trebuie sa ma gandesc de o mie de ori la posibilele efecte secundare.

Si mi-a venit ciclul.

Iar acum, varianta vesela – dupa ce am iesit la o plimbare afara cu prietenul Snoopy.

Cred ca toti oamenii par fericiti si poate si eu par mai desteapta si mai frumoasa si mai interesanta in ochii altora. Cred ca majoritatea oamenilor isi subestimeaza valoarea si au impresia ca toti ceilalti sunt, au, merita, primesc. Dar de fapt, indiferent de cate calitati detinem si ce impliniri sau neimpliniri avem, toti avem inauntrul nostru aceleasi temeri si indoieli

Am pierdut multe din vina mea, dar tot eu am cauzat si multe lucruri frumoase si tot eu detin o gramada de oameni frumosi care ma iubesc si de care sunt mandra, si cred despre mine ca sunt o persoana foarte alintata dar , puternica si chiar am marea binecuvantare de a fi constienta de infinitele lucruri pe care le ai de invatat din absolut orice experienta… si experientele, toate, daca le dirijezi putin, tot spre fericire duc.

Stai pe spate si hai… sa aprindem artificii pe tavan

Am inceput sa ascult mai cu atentie Led Zeppelin si Pink Floyd, iar prima ma duce cu gandul la mult miros de iarba si soare din ala care nu e nociv, iar de la a doua, fiecare acord de chitara si fiecare bataie de toba ma sperie foarte tare si nu e corect, ca intra in unele locuri din mine pe care nu prea le frecventez si eu nu pot sa controlez asta.

Heeei, nu m-am plafonat la Vita de Vie, dar de dragoste adevarata ai auzit? „si daca ii iubesti asa tare de ce n-ai mai fost la un concert de un an?” – tot din dragoste.

Am sarabtorit multe mici detalii de-a lungul timpului pentru ca imi place sa sarbatoresc, sa tin minte date, sa sa nu uit si sa nu ii las nici pe ceilalti sa uite, nu neaparat sarbatoarea in sine cat ideea de timp care trece intr-un fel care te face sa te simti mai bogat sufleteste, recunostinta fata de ce am primit sau mi s-a intamplat, lucruri care au inceput acum „fix atata timp” , si care de cele mai multe ori inca se intampla.
Am sarbatorit multe de cand ma stiu – lansari de albume, nu stiu cati ani de cand l-am cunoscut pe X, atatia ani de cand am fost prima data in orasul Y, un deceniu de cand am cunoscut Vita de Vie, nu stiu cate numere de concerte, atatia ani de la o lansare, atatia de la Rolling Stones, ziua Cortului, ziua grupului, ziua VDV Camp-ului, ziua liceului,

… dar niciodata ziua de azi.

In anul care a trecut probabil ca cei mai multi dintre voi nu au mai auzit nimic de mine, altii au incercat si nu au reusit, altii cred ca fug mereu spre altceva, cu siguranta cei apropiati au o mare lista cu ce am facut si ce nu am facut bine, si nu stiu dar banuiesc ca fiecare are o parere.

Parerea mea e ca fiecare lucru care mi se intampla sau nu, fiecare perioada indiferent cat de spectaculoasa sau mai putin se arata, intr-un final se dovedeste a fi oricum parte dintr-o poveste spectaculoasa. Si oricat de fara sens par niste lucruri azi, peste un timp sensul devine foarte clar pentru toata lumea.
Lucrurile au mers foarte bine pe toate planurile toata viata mea, numai ca… pe rand. Iar anul asta a fost randul… care a fost 🙂 Se pare ca nu stiu sau nu pot sau nu vreau sa fac mai multe deodata, si cand descopar ceva care imi place foarte mult renunt la orice altceva care ar putea sa imi placa. Asta a fost un lucru pe care eram foarte curioasa sa il fac de multa vreme si de care nu prea credeam ca sunt capabila sau ca o sa mi se intample asa cum vreau eu. Si pentru mine, un an, chiar E Mult, iar azi am o lista de dorinte putin mai completa.

Si mai cred ca imi e dor de voi, de toti, si de toate.

Asta e inregistrarea de la o piesa care s-a intamplat pentru prima data live chiar in aceeasi seara si in acelasi loc. A fost un moment intens din toate punctele de vedere, nu doar din punctul de vedere al muzicii ci al vietii careia ii serveste drept coloana sonora. Piesa m-a facut sa calatoresc prin toata viata mea si prin prezent, si de atunci a aparut fara sa ma astept, in fiecare moment trait mai intens decat de obicei. Cred ca a fost cel mai mult ascultata dintre toate anul acesta, mai mult singura decat in grupuri dar tot cu o mare incarcatura.

E ciudat ca AZI sunt recunoscatoare pentru ceva care nu are nici o legatura cu Vita de Vie dar totusi nu s-ar fi intamplat daca nu era Vita de Vie… asa cum foarte multe nu s-ar fi intamplat.

Cand ai un lucru de mult timp, te obisnuiesti cu el si uiti de minunea pe care o ai in fata ta. Si atunci cand si minunea in sine contribuie la degradarea ei, uiti de-a binelea si parca iti e si frica sa iti amintesti.
Dar adevarul, miracolul, si tot ce s-a intamplat, e tot in tine si astfel o poza, o melodie, o ploaie sau orice, in orice moment iti poate aminti de tot, nu neaparat de ce ai scris, ce ai citit, ce ai vazut ci in primul rand de ce ai simtit.
Si te poate face sa zambesti cum n-ai zambit de mult. Si te poate face sa lasi in urma cu usurinta orice relatie complicato-trecatoare care pana atunci parea atat de importanta.
Multe s-au schimbat, lucruri s-au intamplat si s-au terminat. Dar tot ce a fost mi se pare extraordinar.
E o atitudine gresita sa servesti suflete la tava, sentimente, diversitate, libertate, idei, si alte rezultate ale unor intamplari la care altii nu au luat parte si nu au facut nimic ca sa ajunga la ele.
Sunt fericita ca am ocazia sa procedez in continuare intr-un mod mai intelept, care va face mai mult bine celorlalti.

-smiorcaieli ca nu mai e cum era, ca simt ca nu stiu ce, ca sunteti viata mea, ca nu pot sa traiesc fara voi, ca …. …, lamentari retarde despre vremuri trecute si stricate cu multa bunavointa de superficialitatile noastre comune si nici un pic de viziune clara si iniativa-
––

Sunt multe examene de constiinta, ba acum parca sunt mai multe decat au fost vreodata, si se simte totul la o intensitate mai mare. Dar indiferent daca ai imbatranit sau nu, daca prietenii tai au imbatranit sau daca esti singurul tanar, trebuie sa iubesti muzica, neconditionat, daca nu poti sa faci asta inseamna ca nu e iubire si nici nu a fost, sau cine stie…

O fi maturizarea ca de la o vreme nu prea mai am aer sa stau in aceeasi camera cu niste oameni sau sentimentul e invers? Mie imi e frica sa accept mai multe lucruri, in primul rand imi e greu sa accept persoana Nora care sigur ar fi putut sa faca mai multe si sa le faca altfel.

Eram in drum spre un concert in Craiova si ne-am amintit. Aveam 15 ani prima data cand am facut o mie de planuri si a fost prima data cand nu-mi venea sa cred ca trenul chiar pleaca spre o destinatie atat de lunga, dupa atatea eforturi, pentru ca m-am simtit atat de implinita mult timp dupa aceea, in ciuda concertelor nereusite, am numit acea plecare primul inceput. Intre timp zic eu ca am mai invatat unele lucruri, printre care si sa nu fiu 100% convinsa ca va iesi perfect, sa am asteptari mari dar sa ma astept la orice. Intre timp oamenii cu care m-am intalnit atunci, ori s-au plictisit, ori s-au saturat, ori s-au angajat, insurat etc.

Cu cateva zile inainte gasisem prima scrisoare (nu mail !) pe care o primisem de la Vita de Vie, in 2000; eu ma bucur tare cand gasesc ceva mai vechi care are legatura cu mine sau cu ceva la care tin. Am zis ca trebuie sa impart bucuria si cu formatia, asa ca am tras-o la xerox, am pus-o intr-un plic si am luat-o cu mine la Craiova.

In drum spre Timisoara am inceput sa ma gandesc la lansarea lu’ Egon. Nici dupa ce a trecut mai mult timp nu prea imi vine sa povestesc, nu stiu de ce. Cred ca cine a fost la lansare la „Exxtra” stie ce inseamna public numeros care merita un astfel de album, si cine a fost la „Doi” stie ce inseamna undele de fericire emanate de pe scena pentru faptul ca exista un asemenea public. Oricum ar fi fost lansarea, am senzatia ca e prea putin orice as scrie despre album, pentru ca Egon in sine spune totul despre tot. E cel mai sincer, cel mai profund, cel mai adevarat si spune exact lucrurile la care eu ma gandesc de atata timp, lucrurile pentru care lupt, pe care nu poti sa le atingi si pe care le au multi oameni dar nu isi dau seama, care sunt atat de pretioase si atat de usor de pierdut la un moment dat.

Ma mai gandesc la fenomenul asta de a judeca atat de usor lucrurile pe care nu le cunosti, fenomenul asta de a vrea din ce in ce mai mult, atat de mult incat uneori nu mai poti sa duci. Ma gandeam la toate pretentiile de bagare in seama, de iesiri de beri cu formatia, de mai mult, si mai mult, si mai mult, cand sunt atatea lucruri extraordinare care deja exista. Asta m-a determinat sa scriu ca un mesaj pentru formatie si un sfat pentru grup, versurile 3 si 4 din a doua strofa din melodia cu nr 4 de pe album, si de fiecare data cand le aud ma gandesc la ce am scris aici si la multe altele.
Pe 7.07 eram in Timisoara, urmat ca „premiu” apoi cu o bere intr-un club impreuna cu Shobo. M-am plimbat impreuna cu Ioana, am tot povestit, am fost la camin la Andrei Galut, l-am auzit cantand la chitara „Incep sa pierd”/fierb , si ma uitam la Andrei si imi dadeam seama ca e un om super tare.
Concertul incepea la 20:00, eu de la ora 14 am inceput sa am emotii de parca eram la primul concert, emotii care s-au mentinut acolo pana sa inceapa concertul si in timpul lui, chiar daca inainte a cantat foarte energic Zob. Si aici ca si la Craiova m-am simtit foarte bine in prima parte a concertului, iar spre sfarsit ma cuprinsese o stare aiurea tare de care incerc sa scap dar chiar nu stiu cum.
Era ora 8 si era ciudat ca sunt la concert Vita de Vie si nu e noapte. Era mult soare care cadea pe scena si multe chestii minore care imi atrageau atentia. La „Incep sa pierd” soarele a intrat in nori si acolo a ramas. Nu stiu ce anume ma face sa ma simt aiurea, poate Basul si cu toba mare care urmeaza dupa Incep sa pierd si imi da senzatia ca se termina               concertul. Dar aici a sunat parca mai tare ca niciodata Basul si cu toba mare (toba mare toba mare toba mare toba mare), mi-ar placea sa o mai aud o data exact la fel. RRROOOOCCCKKK, GIE!
A mai venit cineva care a dat noroc cu baietii, m-a intrebat „ce faci” cu o indiferenta la fel de mare ca politetea, sau asa mi s-a parut mie dar deja nu mai conta ca mie imi venea sa sar in sus de bucurie ca ma intalneam cu el. Unii oameni sunt neatenti, sau au masti de protectie, sau nu le pasa, sau am inebunit eu.
In mare parte a fost un concert special. cred.
La mare mi-am dat seama ce misto e ca in ultima saptamana vizitasem atata lume. Sunt prea multe drumuri de batut si locuri de vazut si cine stie cat timp ramas.
Cand a plecat Jojo din formatie am avut un sentiment foarte ciudat pe care, fiind mica, nu stiam ca trebuie sa il moderez asa ca l-am lasat sa se intample. Sentimentul ca nu se poate sa plece, ca nimeni nu poate sa fie mai potrivit decat el in Vita de Vie si ca Cezar e un naspa si il urasc Pe masura ce a trecut timpul mi-am dat seama ca nu e chiar asa rau, si chiar daca a ramas putin din sentimentul ala, era prea putin sa mai conteze.
Acum un an jumate a plecat si Burete. Mi-am imaginat cum ar arata formatia daca in timp, fara sa bagam de seama s-ar schimba toti membri, si deodata am vedea ca nu mai sunt aceiasi de la inceput. Dar tristetea trebuia sa treaca repede ca doar nu mai eram la 13 ani si trebuia sa pastrez si putina bucurie pentru noul basist, in cazul in care imi placea. A fost frumos, ne-am strans o mare parte din grup la primul concert al lui Ciuplea cu Vita de Vie, ca sa-l aplaudam pe el nu ca sa plangem dupa Burete. Este foarte normala si evidenta atitudinea asta, dar chiar daca era normal sa fie asa, m-am bucurat mult si a fost ceva unic.
Eu am zis mereu ca am sa raman aici prezenta si am sa fiu ultima care renunta. Cat de original, fantastic, neasteptat a fost totul pentru mine la inceput, si cat de demodata o sa mi se para toata ideea asta mai tarziu daca nu am grija sa tin minte tot.
Am ajuns si la un concert in Mamaia, am pierdut Suie Paparude si de cand voiam sa-i vad! Dar nu-i nimic am ascultat Cargo

Si apropo pentru cei care au fost acolo, sa stiti ca in aceeasi seara pe la ora 23:00 Vita de Vie a avut concert in Costinesti.

In ultimul timp am stat in Bucuresti, aproape de formatie asa cum am vrut din totdeauna. De fapt acest aproape a insemnat cea mai mare indepartare posibila.Ma bucur ca exista o melodie care sa-mi dea senzatia de tremurat mai mult decat oricare alta, de frica si in acelasi timp de fericire si incredere si iubire, si atata timp cat ea exista inseamna ca sunt toate sansele sa exist si eu la fel in continuare.Acum ma simt de parca as umbla dezbracata in centrul orasului, sunt lucruri prea personale si in acelasi timp prea putine pe care oricum e greu sa le explici in asa fel incat sa nu sune penibil si oricum nu mai am cui sa le spun.
Dar de-acus,Zise el cu glas sfarsitRidicand un piciorus,Dar de-acus s-a ispravit…- asa era poezia

La ora actuala stiu ca exista chair aici, langa noi, o alta realitate, infinit superioara celei de lumina si sunet pe care o percepem in mod obisnuit. Exista numeroase realitati paralele, dar noi nu o percepem decat pe aceea care ne retine atentia si ne face sa ne mintim constant pe noi insine.

Cum am putea aspira la o relatie de iubire adevarata cand nici macar noua nu ne place de noi insine? Cum am putea sa pretindem ca iubim pe altcineva cand suntem incapabili sa iubim acea persoana de care chiar nu avem cum sa fugim, adica propria persoana?

Cum poti darui ceva ce nu ai?

A trai in iubire inseamna a renaste, inseamna a reveni la integritatea ta. Singuratatea nu te sperie, ci te face fericit, iar daca totusi vrei sa te intalnesti si cu altii, faci acest lucru pentru ca vrei sa iti impartasesti fericirea si cu ei.

Iubirea si respectul sunt cele mai importante lectii de invatat. Lucrurile astea nu trebuie cautate pentru ca ele exista deja, sunt chiar aici.

Adevarul este ca orice om este divin,  perfect, este un artist.
Adevarul supravietuieste cu usurinta scepticismului nostru, in schimb minciunile nu – ele pot supravietui doar daca suntem de acord cu ele.
In schimb adevarul ramane adevar indiferent daca suntem de acord cu el sau nu.

inchideti ochii

vedeti sarpele

il vedeti cum apare?

are un cap de 3 m lungime, 1 metru jumate latime

are un ochi rosu si unul verde, lung de 7 mile

mortal

vedeti-l!

toata istoria lumii… e scrisa pe solzii lui

toti oamenii, toate actiunile

suntem toti mici desene pe solzii lui

e mare

se misca

devoreaza constiinte

digera putere

e un monstru de energie

e un monstru

o sa sarut monstrul pe limba

saruta sarpele

si daca simte frica…  o sa ne manance imediat

dar daca il sarutam fara frica… ne va purta prin gradina

dincolo de prag

to the other side

cand  unul se apropie celalalt fuge, asta e toata loteria

calareste sarpele

pana la capatul eternitatii

simte

Mint. Ma tem.

Azi noapte am visat ca mergeam cu 3 masini – una galbena, una alba si una neagra, vreo 15 prieteni si mare viteza pe un drum innorat, insorit si fosforescent, fara alte masini pe el. Mergeam spre un loc in care abia asteptam sa ajungem, era galagie si libertate si o nepasare din aia placuta.
Primeam un zambet de obicei greu de primit si nu stiu de ce dar asultam melodia asta

Dimineata mi-am dat seama ca maine lucrez 10 ore, ca tre sa platim chiria peste o saptamana, si ca nu mai avem masina de spalat : ))
YES!@

Am senzatia ca anul asta a fost pentru mine un fel de apogeu al neimplinirii : )) si al ratacirilor. Poate orice lucru pare altfel cand il vezi din afara asa ca am sa incerc sa iau fiecare luna si sa fac si eu ca tot omu’ o retrospectiva… daca se poate numi… asa.
Dar de obicei cand asezi in scris adevarul incepi sa il vezi altfel. De aia iubesc sa scriu si e una din cele mai mari comori ale mele.

Am inceput anul prin incheierea unei relatii destul de placute dar nu indeajuns de… vie, care s-a transformat odata cu incheierea ei in ceva bolnavicios din care nu a reusit nici in ziua de azi sa iasa ceva constructiv, dar a fost totusi o experienta din care am avut multe de invatat si nu o regret deloc.
O petrecere de revelion ca toate celelalte, senzatia ca la majoritatea adunarilor cu multa lume sau momente considerate importante in care incep sa se deruleze in mintea mea tot felul de intrebari cum ar fi ce caut eu aici, ce-i cu toata lumea asta, ce rost are totul si de ce sa se mai intample ceva daca nu are rost. Cam gandurile astea ma urmaresc pe mine de fieare data cand ma intreaba lumea de ce stau la masa in loc sa dansez si de ce nu ma distrez si eu ca toata lumea.

Pe la sfarsitul lui ianuarie am inceput viitoarea lunga serie de iesiri in clubul cel intunecat si neaerisit dar fara intrare numit Revenge. A fost ziua Oanei, a venit o gramada de lume, ne-am distrat pe cinste si de atunci am mers mai mereu acolo. Tot cam pe atunci si tot in locul ala am intalnit un baiat de care m-am indragostit „la prima vedere” pe nume Teo, un baiat deosebit, in felul lui : P cu care mi-am petrecut doua luni bestiale din care iar am avut cate ceva de invatat, sau mai bine zis de… dezvatat.

Am stabilit cu Sarmalele Reci ca ei au nevoie de o minte tanara si de concerte iar eu am nevoie sa fac lucruri sa se intample, si oricum ne iubim foarte tare asa ca hai sa colaboram si sa fiu un fel de… viitoare impresara. Atunci s-a declansat in mintea mea un fel de bomba, cu sentimente si dorinte contradictorii fata de mine si fata de ei. Am inceput sa visez tot felul de turnee si nebunii.

In aprilie am decis sa invat sa ma abtin, de la vorbaraie multa care nu aduce nimic valoros si de la multe obiceiuri vicioase, printre care si fumatul care oricum devenise prea scump pentru demnitatea mea. Am facut o asociere intre toate viciile mele si am reusit sa ma abtin, cu foarte mare greutate dar cu rezultate bune si care s-au simtit.

Am fost la un concert neobisnuit la Hala de muzica, singurul concert de anul asta despre care imi amintesc ca a fost mai cu viata, mai cu pasiune. Au cantat Zob si Suie Paparude in acelasi timp in care in alte doua locuri cantau El Negro si Vita de Vie. M-am simtit aproape perfect si cu siguranta nu am sa uit curand concertul ala. A fost ceva special, a fost genul ala de concert care motiveaza oamenii, care te face sa te simti deosebit pentru ca esti acolo. In seara aia mi-am dat seama ca nu m-am schimbat si nu m-am plafonat, doar ca evenimentele la care am luat parte in ultimii ani au fost lipsite de substanta si s-au asemanat prea tare intre ele – din cauza publicului, din cauza formatiilor, din cauza locurilor in care s-au tinut sau poate din alte motive pe care nu le stiu eu, ceva s-a schimbat, a disparut, dar eu inca mai am in mine acel… om cu o chitara si ma bucur mult ca mi-am dat seama de asta. Un singur cuvant pe un anumit ton poate schimba toata atmosfera concertului si te poate face sa vrei sa mai vii o data,

dar nu-l aud… nu-l aud…

Tot atunci am inceput sa realizez ca toate relatiile mele se clatina rau de tot, cu o parte din lume racisem relatiile, cu o alta categorie nu mai reuseam sa ma inteleg, tristetea plutea in aer si ma simteam incapabila sa schimb ceva. Am facut si niste descoperiri stiintifice legate de o prietena cu care cu ocazia aia am si incetat orice fel de legatura.

Am fost la VDV Camp, tabara de prieteni Vita de Vie, care mi-a dat acele Ganduri despre care vorbeam putin mai sus. Si formatia si grupul sunt personalitati extraordinare, dar …

In luna mai daca nu ma insel ne-am imprietenit cu niste baieti de la camera 60 de la etajul 4, am cunoscut un baiat care daca as fi fost si eu baiat ar fi fost prietenul meu cel mai bun, asa am simtit eu ca e la fel ca mine, e foarte pasionat de muzica si de viata si traieste intens … ma rog, Harbuz se intituleaza, si alaturi de Palosan, Lemon, Danut, Georgiana, Oana, Cristina am fost o familie fericita, am suportat impreuna caldurile, am baut bere la terasa din fata caminului, am facut sport in parc, am cantat Dirty Diana si Elena Carstea – Nu sunt perfecta, si bineinteles ne-am tot intrebat „ce facem?”

A fost ultimul an de facultate, acea facultate pe care scrie undeva „la inceput esti entuziasmat”, ultimul an de stat in camin, acel camin pe care ar trebui sa scrie „daca intri aici, cu greu mai iesi”. Am trait intens totusi ultimele zile din iunie, naiba stie de ce doar pe alea…

Dupa plecarea din camin am gasit repede si ieftin un apartament in Colentina, acolo unde ningea si erau stelute in genele ei, intr-un cartier care parea o familie mare, cu toti vecinii care se cunosteau si m-am gandit ca am sa imi fac o gramada de prieteni chiar daca stau „unde se retrag autobuzele” : )) … dar nu a fost asa.

Bucuria pentru Sarmalele Reci s-a transformat in ceva … cu totul altceva decat ce trebuia, si fara sa ma gandesc la motive am intrerupt orice legatura si nici n-am mai putut sa ascult vreo melodie de-a lor o buna bucata de vreme.

Si tocmai cand simteam cel mai tare ca ma transform in ceva banal, inexpresiv, linear, fara accente, fara culoare, s-a intamplat un lucru care m-a dezmeticit brusc si cred ca pentru mult timp – am vazut ce putere enorma are mass media, am trait asta atat de tare incat m-am si speriat si am decis sa nu mai cred nimic niciodata : )) glumesc (cred)
Mi-a parut tare rau ca treuie sa moara un om ca sa imi dau seama ca e nasol sa lasi atatea lucruri sa treaca pe langa tine, iar melodia anului a fost Man in The Mirror. Pentu ca e foarte adevarat ce spune ea acolo.

In iulie-august, ca urmare, am inceput sa fiu mai atenta la tot si astfel am descoperit unul dintre cei mai deosebiti oameni din lume, unele din cele mai speciale si ciudate si diverse cuvinte, care ma fac sa fiu impacata cu mine, si cu un chef nebun de a cunoaste si de a afla… tot. Mi-a amintit de cum sunt si de ce vreau, si de atunci simt ca viata are mai mult sens. Mult mai mult. Se numeste Bob Dylan si e ca o carte care nu se termina niciodata si poti sa meditezi la 3 cuvinte o viata intreaga.
Am descoperit si un film care mi-a placut foarte mult, cel mai mult de pana acum, pot sa zic ca e primul meu film preferat, se numeste I’m Not There. A fost asa… ca o trecere de la vara la toamna.

S-au adunat multe examene si le-am picat aproape pe toate, pana la urma dupa multe aventuri si emotii a fost bine, adica… la limita.

Cu aventuri si peripetii am plecat din Colentina si am ajuns intr-o zona centrala la o casa draguta cu un aer mult mai primitor, cu culori care se potrivesc numai bine la starea mea de spirit, astept sa vad cum se simte cand terminam cu curatenia aia de casa noua, si mai ales cum va fi cand o sa vina VARAAA.

Anul asta s-au implinit 10 ani de la lansarea albumului Fenomental – Vita de Vie, si cam tot atat de cand a inceput o poveste complexa, plina de viata si sens, si initiative, evenimente si fapte iesite din comun, prieteni si lucruri indraznete. Inca ascult piesele alea cu mare placere iar Vita de Vie e o stare pe care nu cred ca am cum sa o uit vreodata. Pot sa spun ca am primit chiar o educatie… spirituala de la VitaDeVie si mare parte din experienta mea de viata s-a petrecut aici.

La sfarsit de an am tras concluzia ca m-am plictisit de concertele la care ma duceam de obicei, n-au mai reusit sa imi incarce bateriile si nici nu am cautat in alta parte asa ca am ramas cu bateriile descarcate dar macar impacata cu faptul ca sunt realista si nu incerc sa fac din cacat bici.

Am pierdut o gramada de concerte misto pentru ca s-au anulat sau pentru ca n-am avut bani, dar i-am vazut totusi pe Madonna, Guano Apes, Nightlosers, AB4, Gorillaz, Loredana : )) Basement Jaxx, si… nu mai stiu.

Inca un lucru bun pe anul asta, am inceput sa vorbesc cu un vechi si bun prieten Maverick, dupa mai bine de un an de pauza. In schimb am pierdut un alt prieten, Radu zis si Ninja.

A fost un an cu foaaaarte foarte putini bani si am intrat in noul an cu lacrimi in ochi si destul de dezamagita,

DAAR…

In 2010 planuiesc sa vad cum sta de fapt treaba cu facultatea la care nu am luat parte cat am fost inscrisa acolo, poate acum privind mai detasat am sa vad cum au stat lucrurile si de ce am preferat sa stau deoparte, vreau sa nu care cumva sa pierd AC/DC, Metallica, Iron Maiden, poate chiar ma apuc sa strang bani sa plec undeva sa-l vad pe Bob Dylan, anul asta chiar am sa incep sa scriu o carte, si doua scrisori – una pentru Bob Dylan si una pentru Siedah Garrett.

si altele dar nu va spun

Deci… la multi ani!