Arhivă pentru Iunie, 2010

Am fost la Beck’sperience la concert Noisettes, pe neasteptate. A venit vecinul Andrei, ne-a zis ca suntem pensionari daca nu mergem la concert pentru ca ploua, ne-a bagat in masina si a plecat cu noi la Romexpo. Cu toate ca eram cu moralul sub pamant, am luat exemplu de la Oana care venise dupa 10 ore de stat in picioare, si ramas acolo sa-mi ploua in bere. Pana la urma m-am bucurat foarte tare ca nu am plecat. A fost un concert care mi-a transmis multa energie pozitiva si ganduri frumoase, si dupa ce am plecat de acolo mi-am amintit ca viata e mult mai mult decat extraordinarele mele framantari din momentul respectiv, si ca daca tot e sa am probleme macar sa fie niste mari probleme.
Asa ca … a doua zi am iesit cu prietenii sa bem, cu toate ca de multa vreme nu mai vedeam nici un fel de bucurie si nici un sens in a face lucrul asta. Nu m-am mai gandit la sensuri si filosofii, nu m-am mai gandit la nimic, nu mi-am mai pus nici o problema si a fost bestial, pur si simplu am mers si am baut, am dansat, am spus tot felul de chestii sincere si parereri adevarate :)) si a doua zi am ras cu lacrimi de cele petrecute.
De ziua copilului am mers la Rock pentru viata –  un eveniment caritabil care are ca scop construirea unui nou spital pediatric Marie Curie , unde au cantat Sarmalele Reci, Vita de Vie, Les Elephants Bizarres, Iris, Compact, Vunk, Taxi, VH2, Proconsul, Bere Gratis, Voltaj, Stefan Banica Jr si nu in ultimul rand Dida Dragan : ))
Ca de obicei nu am ajuns la timp, abia cand am primit un telefon ca acum urca Sarmalele Reci pe scena ne-am mobilizat si am luat repede un taxi ca sa prindem macar o piesa. Si n-am prins.
Mi-am dat seama cu ocazia asta ca mie chiar nu-mi mai place Vita de Vie – fara sa vreau, fara sa-mi dau seama, cat au cantat nici macar o secunda nu m-am uitat la ei.
A fost si acolo voie buna, formatii acceptabile, atitudine perfecta, organizare ca la carte, initiative demne de urmat si bineinteles… ploaie.
A doua zi… alt lup a venit si a mancat o oaie : ))
A doua zi, doamnelor si domnilor, s-a intamplat minunea pe care o asteptam de doar un an. Visele mele se implinesc cat bat din palme sau cat clipesc, cum am mai spus nu am avut nici o dorinta mare de genul asta care sa nu mi se indeplineasca.
Vara trecuta eram la Galati, cautam filme cu Charlotte Gainsbourg, si am gasit un film care se cheama I’m Not There si daca cititi randurile astea sper sa-l cautati si sa-l vedeti.
Initial nu prea am inteles despre ce e vorba dar dupa cateva vizionari mi-am dat seama ca e filmul vietii mele si am descoperit dupa foarte multa vreme un om care m-a fascinat si am stiut ca orice ar fi eu am sa il vad, oriunde, oricum, oricat de mult ar costa su orice ar insemna asta.
Prin decembrie am inceput sa ma gandesc foarte serios sa plec cat mai curand undeva in lume pentru materializarea acestei dorinte.Pe 28 februarie am primit un mesaj de la o persoana care si ea a implinit o gramada de vise, in care imi spunea ca mi s-a indeplinit dorinta si ca o sa vina in Romania. Nu ma asteptam sa se intample atat de repede, si mai ales atat de… aproape.

Pe 2 iunie eram la Zone Arena si il ascultam pe Nicu Alifantis spunand ca ii dedica urmatoarea melodie unui bun prieten care s-ar fi bucurat enorm sa fie acolo – Florian Pitis. Cu toate ca in zilele trecute plouase in fiecare zi, ziua aia a fost plina de soare si un cer fara urma de nori.
Despre concert, stiam ca parerile vor fi impartite, m-am gandit eu ca cel putin jumatate din oamenii care au fost acolo vor fi dezamagiti. Asa cum au tot fost de-a lungul timpului tot felul de oameni dezamagiti de Bob Dylan.
Nu a facut nici un pic de show, nu au fost nici macar ecrane de proiectie ca sa-l vada lumea care statea mai in spate, aproape ca a stat in aceeasi pozitie fara sa se miste, nu a spus buna seara cand a intrat pe scena, nu a multumit la sfarsit.
Nu a invatat cuvinte in limba romana ca sa ne vorbeasca, nu s-a intors la al doilea bis atunci cand lumea il aplauda cel mai tare – pur si simplu a cantat, si deodata… a plecat. Nu a antrenat publicul cu „hai sa cantam impreuna” (nu ca ai fi avut cum sa tii pasul cu el), doar la „Just Like a Woman” s-a cantat refrenul si intr-adevar a fost un moment frumos.
O scena simpla si neagra, fara nimic care sa vrea sa te impresioneze.
Tot peisajul asta pe care l-am descris a fost EXACT cum ma asteptam sa fie!
Nu stiu despre el atat de multe cate as vrea sa stiu, nu cred ca mi-ar ajunge o viata sa ii ascult toate cele 40 de albume si sa le si inteleg, l-am descoperit acum un an si tot de atata timp imi doresc foarte tare sa il vad in concert, altii l-au asteptat cate 30 de ani.

Dar cu toate astea imi dau seama ca Bob Dylan este personajul de la care te astepti la absolut orice, eu nu m-as fi mirat si nici nu m-as fi suparat daca ar fi cantat o melodie si ala ar fi fost tot concertul.

Asta e farmecul lui, si unul din motivele pentru care il iubesc. Putea sa fie oricum avea el chef, din partea mea. Oricum asta a facut din totdeauna.
Si cei care il cunosc isi dau seama ca nu e nevoie de nici un show, ca el insusi e spectacolul.
Dupa concert m-au asteptat prietenii pe niste pietre afara, am primit felicitari de parca venise special pentru mine : ) sau de parca eu il adusesem.
La intoarcere am pierdut metroul si am luat tramvaiul gresit, dar nu-i nimic pentru ca asa am ajuns intr-un loc foarte tare care se cheama e Varza, unde bineinteles pentru ca veneam de la concert, am ascultat tot Bob Dylan. M-am intristat cand am zis „bine, pa” , am inchis telefonul si m-am uitat in jur unde totul era perfect numai ca lipsea cineva, exact persoana cu care e normal sa vreau sa impart fiecare bucurie si fiecare lucru care mi se pare important, cu toate astea nu se nimereste niciodata cand vreau eu unde vreau eu. Daaar : )  mi-am amintit de gandurile frumoase de la Noisettes si am plecat in club Maya unde erau prietenii cu care locuiesc si am cantat la Karaoke –  nu Bob Dylan : )) , dar tot am spus in microfon ca am fost la concert.
Inca nu mi-am scos de la mana bratara de la intrare, si de fiecare data cand o vad am niste fluturi in stomac cum nimeni nu ma mai poate face sa am in momentul de fata, si nu pot sa ma abtin sa nu spun intruna „L-am vazut pe Bob Dylan!!!!!” Ma simt un om important si foarte norocos… pe de o parte. Pe de alta parte ma simt atat de mica si de neinsemnata!
Florian Pitis ar fi trebuit sa fie acolo. Eu am tinut un moment de reculegere pentru el si sunt sigura ca nu doar eu, si sunt sigura ca intr-un fel sau altul chiar a fost acolo.
Ma gandesc ca nu mai sunt sanse sa se nasca prea curand muzicieni de genul celor pe care am avut eu ocazia sa ii vad in concert, si e un lucru mare ca i-am vazut chiar la mine in tara. Dupa ce vor disparea cei de acum, nu vor aparea prea curand altii. Am senzatia ca urmeaza o perioada de o oarecare pustietate in ceea ce priveste muzica… si nu doar muzica.
De aia sunt foarte norocoasa.
Bob Dylan m-a facut sa ma apropii mai mult de sensul vietii, oricare ar fi ala si oricat de diferit ar fi de la caz la caz. M-a facut sa renunt macar putin la ignoranta de zi cu zi, sa vad lumea intr-un mod mult mai serios, mai intens, mai poetic, mai… linistit, mai zbuciumat, mai divers, mai… de toate.  De cativa ani buni n-am mai avut motivul sa fiu dispusa sa fac o nebunie ca sa ajung la un concert. Pentru mine asta inseamna viata, asta inseamna sa traiesc – nebunie! Si chiar uitasem ce inseamna.
IL IUBESC pe omul asta. Nu-l cunosc, nu am vorbit cu el, nu stiu nici 5% despre el – sunt fanatica, sunt exagerata, sunt obositoare cand vorbesc mult despre lucrurile care imi plac incercand sa ma fac inteleasa,  e o prostie sa spun lucrul asta, nu? Sau mai degraba e o nebunie 🙂
Si sunt mandra de aceasta nebunie!