Arhivă pentru August, 2009

nu am chef

Anunțuri

Am o mica gramada de oameni despre care vreau sa povestesc, pentru ca fiecare din ei sunt ca o carte geniala, si fiecare din ei au lasat in mine cate o parte din ei. Pe unii ii cunosc bine, pe unii foarte bine, altii sunt doar rezultatul imaginatiei sau intuitiei? mele. Sunt cam 10-15 oameni pe care i-am intalnit in viata mea, mai trecatori sau mai putin trecatori, fara de care nu as fi fost la fel acum. Uneori imi vine sa le ridic cate o statuie pentru ca, lasand deoparte multiplele depresii si indoieli din ultima vreme, sunt foarte bucuroasa si mandra de mine si de viata mea de pana acum. Pe termen lung, nu am nimic de reprosat.

Blogul este un loc in care pot vorbi in fata lumii, pot spune lucruri pe care vreau sa le stie toata lumea fara sa oblig pe nimeni la nimic, e un loc in care pot sa-mi dezvolt imaginatia, in care ma relaxez, si chiar sunt mandara ca in tara la noi a luat asa o amploare chestia asta. E un salt in comunicare.

Aici e locul in care am ales sa ii omagiez pe acesti oameni, la un moment dat. S-ar putea sa ia ceva timp, o sa fie greu pentru ca cu unii sunt certata, cu altii nu am mai stat de vorba de mult timp, cu altii am racit relatiile, pe altii nu-i mai suport :)) dar o sa fie intr-o zi.

Nu stiu de ce, inca mai cred in sinea mea ca exista un om fara defecte, o persoana care sa fie fix ce astept eu, o persoana a carei defecte sa nu conteze atat de tare cand ma uit la calitati si totusi sa nu fie ceva fictiv.
Deja ma pierd in detalii.
Va urma.
O sa fie ca la premiile Oscar.

Nu vreau sa povestesc nimic, doar vreau sa va arat momentele care m-au impresionat pe mine la concert, in aceeasi ordine:

Din intamplare mi-am dat seama ca anul asta se implinesc 10 ani de cand scriu. Ar trebui sa tin un speech, sa primesc vreun premiu?

Ma simt de parca as fi primit un premiu de cand am descoperit o melodie si recunosc ca de foarte putine ori mi s-a intamplat sa simt ca m-am schimbat si sa las ceva sa ma schimbe. De obicei muzica, oamenii, toate intamplarile, ca sa ajunga la mine trec prin mai multe incercari, analize; eu imi imaginez o casa mare cu multe camere prin care trebuie sa treci ca sa ajungi intr-o anumita camera. De data asta a ajuns direct la mine si am absorbit-o cu fiecare milimentru din mine, si din acel moment am simtit ca sunt altfel, am inceput sa ascult altfel muzica, sa vad altfel oamenii, obiectele, si chiar sa am brusc o atractie pentru un alt fel de muzica pe care pana acum nu am vrut sa o bag in seama. Si cand spun lucrurile astea ma refer la fapte si nu doar la nsite idei.

Nu am sa va spun care e acea melodie pentru ca pur si simplu imi e foarte rusine ca am ascultat-o de atatea ori si am lasat-o sa treaca pe langa urechile mele cu toate ca s-a nascut in acelasi an in care m-am nascut eu.

Dar in schimb am sa va arat prima mea melodie preferata.

Anii de facultate s-au terminat si parca o data cu ei, ma simt obligata sa dau refresh si altor capitole ale vietii mele.

Au fost morti, nu am facut nimic nou, m-am „bucurestenizat”, m-am obisnuit cu lucrurile care alta data mi se pareau extraordinare, am ajuns sa intarzii la concerte in Bucuresti cand cu cativa ani in urma ajungeam la timp de la Galati in alte orase. Am renuntat sa mai vad acea sclipire din personalitatea oamenilor. Nu stiu de ce, poate ca Bucurestiul nu e chiar asa cum mi-am imaginat eu, inca nu imi dau seama, mai am de cunoscut pana sa trag o concluzie. Dar am asa senzatia, ca in tot amestecul ala de oameni, nu mai poti lega prietenii serioase, totul e trecator, superficial, lipsit de autenticitate. Poate nu e asa. Ramane de vazut. Daca e asa, am sa plec si gata, ca doar n-am sa schimb eu un oras intreg :)) sau cine stie.

In ultimele luni de stat in camin am aflat ca in acesti 3 ani am stat in camera cu 2 nebune. La propriu. Una cu acte, alta fara.
Nebuna cu acte a fost adusa in camera la noi din intamplare, pentru ca alta colega de-a noastra plecase. Ca sa o caracterizez in cateva cuvinte: 22 de ani, par pe picioare si pe tot corpul lasat la crescut, umeri de barbat, vorbea cu clanta, sau singura, dansa, arunca obiecte din camera cand i se parea ca sunt murdare… de fapt nu, nu are nici un rost sa povestesc atata timp cat nu o cunoasteti in persoana.
A doua nebuna. Foarte greu de detectat, cel putin pentru mine a fost greu. Am fost prietene foarte bune, o persoana foarte interesanta si complexa, inteligenta, cu o viata agitata care demonstreaza cat de extraordinara e ea ca persoana. In final am aflat ca aproape tot ce ne spusese despre ea nu era adevarat. Ba mai mult de atat, era exact invers :)) Si chiar si dupa ce am avut dovada palpabila ca minte de dimineata pana seara, cand vorbea cu mine era atat de convingatoare incat aveam senzatia ca spune adevarul. Plangea. De fapt ii venea sa planga dar se abtinea. Si in timpul asta imi spunea lucruri de genul „pe tine nu te cheama Nora, te cheama Vasilica, crede-ma”. Asa am tras concluzia ca e nebuna, ca poate crede si ea tot ce spune sau ca are oricum o problema foarte grava de personalitate din moment ce minciuna e singura ei valoare. Sfarsitul: ca la tigani. Amenintari, planuri diaboloice, injuraturi, blesteme… si cate si mai cate or mai fi fost.

Ca o incheiere a unui capitol, ca si simbol a ceea ce am trait in putinii ani de studentie, acest capitol a fost sters si nu voi mai avea acces la el niciodata. Jurnalul din timpul facultatii, poze, tot felul de lucruri. Tot ce aveam in calculator a fost confiscat de a doua nebuna – Beghi (prescurtarea de la Bagaboanta). La muzica as fi vrut oricum sa renunt, era aceeasi de atata vreme dar niciodata nu ma induram sa o sterg si sa o iau de la capat. Pozele, majoritatea la care tin le aveam in calculatorul de la Galati, tot ce am facut inainte sa incep facultatea. Restul, cele din timpul facultatii, au fost stranse de mine din mai multe locuri de-a lungul timpului, acum s-au imprastiat la loc. Dar nici nu le mai vreau. Sa o termin naibii cu facultatea si cu perioada asta de tot cacatul.

M-am mutat de la camin la apartament, in zona in care se petrece actiunea din poezia mea preferata de cand eram mica.

Urmeaza sa ma angajez undeva, habar n-am unde, nu sunt prea optimista.

In ultimul an am stat pe loc, sau cel putin asa mi se pare mie. Nu am invatat nimic, si nici nu am mai vrut nimic. Dar asa cum orice lucru bun se termina, si orice lucru rau se termina. De acum inainte o sa urmeze o perioada grea, dar in care macar am sa fiu obligata sa fac ceva. Chiar si incercarea de a face lucruri te imbogateste cu ceva.

In ceea ce priveste relatia mea cu oamenii,

Nu ma mai tem de singuratate.

Imi pasa, dar … nu ma mai intereseaza.

Ce nu imi este mie foarte clar e daca asta e un inceput sau un sfarsit.

Sa inteleg ca e aproape imposibil sa nu scriu despre asta. Lasand la o parte toate glumele pe seama lui, care oricum erau de suprafata, gen „ce fata ai, zici ca esti Michael Jackson”, in ultimele zile am urmarit tot ce s-a dat radio si la televizor despre el, am urmarit fara sa ma gandesc si sa analizez nimic, doar am ascultat si am privit. Abia acum mi-am desprins ochii din televizor si simt nevoia sa spun si eu ceva, cu toate ca absolut tot ce putea fi spus, a fost deja spus de multe ori si in multe forme.

Exista oameni care isi dedica vietile pentru ca viata noastra sa fie mai spectaculoasa, oameni care au puterea sa trezeasca la viata alte cateva sute de milioane de oameni, exista oameni care au impactat pur si simplu toata planeta.

Eu nu stiu nimic sigur despre el. Nu am incredere in mass-media mai mult decat in alte lucruri. La fel ca orice persoana, si mass-media minte sau infloreste, inventeaza sau manipuleaza ca sa aiba alte lucruri de castigat. Acum aproximativ 3 ani mi-am dat seama de acest lucru, si de atunci singurul lucru pe care mai pot sa-l fac e sa ma iau si eu dupa intuitie. Si intuitia m-a facut sa-l consider mereu pe Michael Jackson o persoana corecta si nevinovata, un om care a renuntat la el insusi pentru… lume, pentru viata. Atat, in rest nimic extraordinar, nimic iesit din comun, o simpla parere, fara prea mare atentie si fara vreo urma de implicatii sentimentale.

Din totdeauna l-am privit ca si cum ar fi ceva normal tot ce face, ca doar e un mare om. Privit ca un zeu e ceva normal, dar cand te gandesti la el ca la un simplu om, lucrurile devin ceva mai greu de inteles.

Am auzit multe povestiri despre concertul din Romania din `92 si chiar daca nu m-a interesat niciodata in mod special muzica lui, de cateva ori mi-am imaginat cum ar fi fost daca eram si eu la concertul ala, pentru ca se poate spune ca face parte din istoria Romaniei, macar ca un simbol.

Familia mea imi spune ca oricat as incerca si oricat de multe mi s-ar povesti, tot nu pot sa imi dau seama ce a insemnat pentru Romania acel concert, in acel moment, si cum s-a simtit totul. Imi dau seama ca nu prea am cum sa simt vreodata ce au simtit oamenii aia si mi se pare trist.

Acum doar printr-o adevarata minune mai simt oamenii asa ceva. Vrem cat mai mult show, lucruri cat mai spectaculoase, nu ne mai ajunge, putine lucruri mai pot sa ne atinga, ne indepartam de la esenta si uitam si incepem sa ne intrebam, in ce consta de fapt acea esenta.

Nu am vrut niciodata sa se ajunga sa fie atata indiferenta pentru nici o formatie (chiar si pentru una proasta), cum este in perioada asta. Ma uit la publicul din Romania si la formatiile noastre, si mi se pare trist. Si aproape ca imi vine sa fug de la concerte la care alta data eram in primul rand.

Criza financiara va transforma multe. Nici despre asta nu stiu prea multe, de unde a pornit de fapt, la ce se gandesc oamenii care controleaza totul, avem noi oamenii aceaasta putere de a controla sau doar ni se pare, oricum toate intrebarile astea fara raspuns nu ma impiedica sa cred ca totul are un scop, si ma gadnesc ca poate unul din lucrurile care se vor intampla in urmatorii ani este ca vom pierde pe plan material dar poate acest lucru se intampla tocmai pentru a incepe sa recastigam ce am pierdut pe plan spiritual.

Uneori ma gandesc ca oricat de putine am sti despre lume si despre oamenii care o conduc, sunt unele evenimente care demonstreaza ca oamenii sunt vii, si buni, si marinimosi, si plini de iubire, in esenta lor. In rest, n-au decat sa ne minta.

Zilele astea am vazut oameni care cred cu putere ca nu exista limite si care prin credinta lor fac ca lucrurile sa nu se termine.

E aceeasi senzatie pe care cred ca majoritatea oamenilor au avut-o macar o data la o inmormantare in familie, cand te intalnesti cu oameni din familie pe care nu i-ai vazut de cativa ani, si nu mai conteaza lucrurile si grijile marunte si iti aduci aminte cine esti si ce conteaza cu adevarat, si oamenii sunt uniti. Doar ca acum totul e la nivel mondial.

Inca o data sunt in acea categorie de oameni care realizeaza pe deplin importanta unui lucru abia dupa ce nu mai e, acel gen de oameni care au facut ca in cateva zile vanzarile sa creasca de 300 de ori si orice material cu Michael Jackson sa stea pe raft nu mai mult de 5 minute.

Mi-au trecut atatea ganduri prin cap si la urma am ajuns la concluzia ca stiu atat de putine despre lumea asta. De fapt nu stiu nimic.

Cred ca ceea ce am primit eu in zilele astea a fost mesajul transmis si primit de toata planeta. Fiecare din noi poate face o diferenta.

Vreau de acum inainte sa respect mai mult tot ce e in jurul meu, fiecare lucru pe care pot sa il observ sa primeasca de 10 ori mai multa atentie si respect din partea mea, asa preventiv, pentru ca niciodata nu am de unde sa stiu cine merita si pe langa ce trec fara sa stiu.

Si vreau o strada cu numele lui.

Voi va dati seama, asa aproximativ, cate lucruri pierdeti in fiecare zi?